— Un conspirator dintre cei mai primejdioşi, care ne e recomandat în mod special ca un om în stare de orice.

— E singur?

— De bună seamă.

— De cât timp e aici?

— De aproape un an.

— Şi a fost băgat la carceră din momentul intrării?

— Nu, domnule, doar după ce a vrut să omoare pe gardianul însărci-nat cu aducerea hranei.

— A vrut să-l omoare pe gardian?

— Da, domnule şi ne va lămuri chiar acesta. Nu-i aşa, Antoine? întrebă guvernatorul.

— Da, a vrut să mă ucidă, răspunse gardianul.

— Ei, dar în cazul acesta omul e nebun.

— Mai mult decât atât, glăsui gardianul, este un demon.

— Vreţi să se depună o plângere? întrebă inspectorul pe guvernator.

— Inutil, domnule. Este îndeajuns de pedepsit şi aşa. De altminteri acum e aproape de nebunie şi, după experienţa pe care ne-o dau observaţiile noastre, până într-un an va fi complet alienat.

— Atunci cu atât mai bine pentru el, spuse inspectorul. Devenind nebun absolut, va suferi mai puţin.

Precum se vede, inspectorul era un om plin de umanitate, vrednic de funcţiile filantropice pe care le îndeplinea.

— Aveţi dreptate, domnule, spuse guvernatorul, iar reflexia dumneavoastră dovedeşte că aţi studiat profund natura umană. Astfel, avem într-o carceră, care nu e despărţită de acesta decât prin vreo douăzeci de picioare şi în care se coboară pe o altă scară, un bătrân abate, fost şef de partid în Italia, care se află aici din 1811, căruia i s-a smintit mintea pe la sfârşi-tul lui 1813 şi care, din momentul acela, nu mai e fiziceşte de recunoscut: acum plânge, acum râde; acum slăbeşte, acum se îngraşă. E mai bine să-l vedeţi pe el decât pe acesta. Nebunia lui e amuzantă şi nu vă va întrista.

— Am să-i văd şi pe unul şi pe altul, răspunse inspectorul. Trebuie să ne facem meseria în chip conştiincios.

Inspectorul era la primul său turneu şi vroia să dea autorităţii o idee bună despre sine.

— Să intrăm deci mai întâi la acesta, adăugă el.

— Cu plăcere, răspunse guvernatorul.

Şi făcu semn gardianului care deschise uşa.

Auzind scârţâitul zăvoarelor masive, strigătul ţâţânelor ruginite, Dantès, ghemuit într-un ungher al carcerei unde primea cu o bucurie nedescrisă dâra de lumină ce se filtra printr-o ferestruică îngustă, zăbrelită, înălţă capul. Văzând un om necunoscut, luminat de faclele pe care le purtau doi gardieni, căruia guvernatorul îi vorbea cu pălăria în mână, întovărăşit de doi soldaţi, Dantès bănui despre ce era vorba şi, constatând, în sfârşit, că i se prezintă ocazia de a implora o autoritate superioară, sări înainte cu mâinile împreunate.

Soldaţii întinseră îndată baioneta, crezând că încarceratul se năpustea cu gânduri rele asupra inspectorului.

Inspectorul făcu un pas înapoi.

Dantès îşi dădu seama că a fost înfăţişat ca un om primejdios.

Adună atunci, în privirea sa, toată umilinţa pe care o poate cuprinde inima omului şi, exprimându-se cu o elocinţă pioasă care îi uimi pe asistenţi, încercă să mişte sufletul musafirului său.

Inspectorul ascultă discursul lui Dantès până la capăt, apoi, întorcându-se spre guvernator:

— Va cădea în devoţiune, şopti el. E de pe acum dispus la sentimente mai blânde. Vezi, frica îşi face efectul asupra lui. A dat înapoi din faţa baionetelor, iar un nebun nu dă înapoi de la nimic. Am făcut în această privinţă observaţii foarte curioase la Charenton.

Apoi, întorcându-se spre încarcerat:

— În rezumat, glăsui el, ce ceri?

— Întreb ce crimă am săvârşit. Cer să mi se dea judecători; cer deschiderea procesului meu; cer, în sfârşit, să mă împuşcaţi dacă sunt vinovat, iar dacă nu, să mă puneţi în libertate.

— Eşti bine hrănit? întrebă inspectorul.

— Da, cred, habar nu am. Dar aceasta nu are importanţă. Ceea ce trebuie să intereseze, nu numai pe mine, biet prizonier, dar şi pe toţi slujbaşii care fac dreptate, precum şi pe regele care ne guvernează, e că un nevinovat să nu fie victima unui denunţ infam şi să nu moară sub zăvoare, blestemându-şi călăii.

— Eşti tare umil astăzi, spuse guvernatorul. N-ai fost totdeauna aşa. Vorbeai cu totul altfel, dragul meu, în ziua când ai vrut să-ţi răpui gardianul.

— E adevărat, domnule, spuse Dantès şi cer cu smerenie iertare omului acesta care a fost totdeauna bun cu mine... Dar ce vreţi, eram nebun, furios.

— Şi nu mai eşti?

— Nu, domnule, căci captivitatea m-a încovoiat, m-a frânt, m-a nimicit... Sunt de aşa de multă vreme aici!

— De aşa de multă vreme? Când ai fost arestat? întrebă inspectorul.

— La 28 februarie 1815, orele 2 după amiază.

Inspectorul calculă.

— Suntem în 30 iulie 1816; ce tot spui? Nu sunt decât şaptesprezece luni de când eşti prizonier.

— Decât şaptesprezece luni? reluă Dantès. O, domnule, nu ştiţi ce înseamnă şaptesprezece luni de închisoare: şaptesprezece ani, şaptesprezece veacuri, mai cu seamă pentru un om care, ca mine, era în pragul fericirii. Pentru un om care, ca mine, avea să se însoare cu femeia iubită. Pentru un om care vedea deschizându-se în faţa lui o carieră onorabilă şi căruia totul îi lipseşte acum, care, în toiul celei mai frumoase zile, cade în noaptea cea mai profundă, care îşi vede cariera nimicită, care nu ştie dacă aceea care îl iubea îl mai iubeşte, care habar nu are dacă părintele-i bătrân e mort sau viu. Şaptesprezece luni de închisoare pentru un om deprins cu aerul mării, cu independenţa marinarului, cu spaţiul, cu imensitatea, cu infinitul. Domnule, şaptesprezece luni de închisoare sunt mai mult decât merită toate crimele pe care limba omenească le arată cu denumirile cele mai odioase. Fie-vă milă de mine, domnule şi cereţi pentru mine, nu indulgenţa, ci asprimea. Nu o graţiere, ci o judecată; judecători, domnule, nu cer decât judecători. Nu i se pot refuza judecători unui acuzat.

— Bine, spuse inspectorul, vom vedea.

Apoi, întorcându-se spre guvernator:

— La drept vorbind, glăsui el, nefericitul îmi inspiră milă. Când vom urca, îmi veţi arăta situaţia lui.

— Desigur, spuse guvernatorul. Cred însă că veţi găsi împotriva lui note cumplite.

— Domnule, continuă Dantès, ştiu că nu mă puteţi scoate de aici prin propria dumneavoastră hotărâre. Dar puteţi să transmiteţi cererea mea autorităţii; puteţi să provocaţi o anchetă, puteţi, în sfârşit, face să fiu judecat. Tot ce cer