este judecata: Să ştiu ce crimă am săvârşit şi la ce pedeapsă sunt osândit. Căci, vedeţi, nesiguranţa e chinul cel mai mare.

— Lămureşte-mă, spuse inspectorul.

— Domnule, exclamă Dantès, înţeleg după glasul dumneavoastră că sunteţi mişcat. Domnule, spuneţi-mi să nădăjduiesc.

— Nu-ţi pot spune asta, răspunse inspectorul. Pot numai să-ţi făgăduiesc că voi examina dosarul dumitale.

— O, atunci, domnule, sunt liber, sunt salvat!

— Cine te-a arestat? întrebă inspectorul.

— Domnul de Villefort, răspunse Dantès. Vedeţi-l şi înţelegeţi-vă cu el.

— Domnul de Villefort nu mai e la Marsilia de un an, ci la Toulouse.

— Atunci nu mă mai miră, murmură Dantès. Singurul meu protector este îndepărtat.

— Domnul de Villefort avea vreun motiv de ură în contra dumitale? întrebă inspectorul.

— Nici unul, domnule. Ba chiar a fost binevoitor cu mine.

— Aş putea deci să mă încred în notele pe care le-a lăsat asupra dumitale sau pe care mi le va da?

— Pe deplin, domnule.

— Bine, aşteaptă.

Dantès căzu în genunchi înălţând mâinile spre cer şi murmurând o rugăciune prin care îl recomanda lui Dumnezeu pe omul care coborâse în închisoarea sa, asemenea Mântuitorului ce vine să scape sufletele din in-fern.

Uşa se închise, dar nădejdea, coborâtă o dată cu inspectorul, rămase închisă în carcera lui Dantès.

— Vreţi să vedeţi registrul închisorii numaidecât, întrebă guvernatorul, sau să trecem la carcera abatelui?

— Să sfârşim întâi cu carcerele, răspunse inspectorul. Dacă aş urca la lumină, n-aş mai avea poate curajul să-mi continui trista misiune.

— O, acesta nu e un prizonier ca celălalt, iar nebunia lui e mai puţin întristătoare decât raţiunea vecinului său.

— Şi care e nebunia lui?

— Oh, o nebunie ciudată: se crede posesorul unei comori imense. În primul an al captivităţii, a oferit guvernului un milion, dacă guvernul vrea să-l pună în libertate; în al doilea an, două milioane; în al treilea, trei milioane şi aşa mai departe. E în al cincilea an de captivitate; va cere să vă vorbească în secret şi vă va oferi cinci milioane.

— Hm, curios, într-adevăr, spuse inspectorul. Şi cum îl cheamă pe milionar?

— Abatele Faria.

— Numărul 27! glăsui inspectorul.

— Aici e. Deschide, Antoine.

Gardianul se execută, iar privirea curioasă a inspectorului se cufundă în carcera abatelui nebun.

De obicei, aşa i se spunea prizonierului.

În mijlocul încăperii, într-un cerc desenat pe pământ cu o bucată de tencuială desprinsă din zid, stătea culcat un om aproape gol, într-atât de zdrenţuite îi erau straiele. Desena în cerc linii geometrice foarte precise şi părea tot aşa de ocupat să-şi rezolve problema, cum era Arhimede când a fost ucis de un soldat al lui Marcellus. De aceea, nici nu se clinti la zgomotul pe care îl făcu uşa carcerei deschizându-se şi nu păru că se trezeşte decât când lumina torţelor lumină cu o strălucire solul umed pe care lucra. Atunci se întoarse şi văzu cu mirare societatea numeroasă, care coborâse în carcera lui.

Se ridică repede, luă o pătură zvârlită la piciorul patului jalnic şi se înfăşură cu grabă pentru a se prezenta străinilor într-o stare mai decentă.

— Ce ceri dumneata? spuse inspectorul fără să-şi schimbe formula.

— Eu, domnule? glăsui abatele cu uimire, nu cer nimic.

— Nu înţelegi? reluă inspectorul. Sunt trimisul guvernului, am misiunea să vin prin închisori şi să ascult reclamaţiile prizonierilor.

— O, atunci, domnule, e altceva! exclamă repede abatele. Şi nădăjduiesc că ne vom înţelege.

— Vedeţi, şopti guvernatorul, nu începe precum vă anunţasem?

— Domnule, continuă prizonierul, eu sunt abatele Faria, născut la Roma, fost 20 de ani secretarul cardinalului Rospigliosi. Am fost arestat, nu ştiu bine de ce, pe la începutul anului 1811 şi reclam din momentul acela libertatea mea autorităţilor italiene şi franceze.

— De ce autorităţilor franceze? întrebă guvernatorul.

— Pentru că am fost arestat la Piombino şi îmi închipui că, asemenea Milanului şi Florenţei, Piombino a devenit capitala vreunui departament francez.

Inspectorul şi guvernatorul se priviră râzând.

— La naiba, dragul meu, glăsui inspectorul, noutăţile dumitale din Italia nu sunt proaspete.

— Ele datează din ziua când am fost arestat, domnule, spuse abatele Faria. Şi deoarece Maiestatea sa Împăratul a creat regalitatea Romei pentru fiul pe care cerul i-l trimisese, îmi închipui că, urmărind cursul cuceririlor sale, el a îndeplinit visul lui Machiaveli şi al lui Cezar Borgia, acela de a face din întreaga Italie un singur şi unic regat.

— Domnule, spuse inspectorul, Providenţa a adus din fericire oarecari schimbări planului acesta gigantic, al cărui partizan fierbinte îmi faci impresia că eşti.

— Este singurul mijloc de a face din Italia un stat puternic, independent şi fericit, răspunse abatele.

— Se poate, răspunse inspectorul, dar nu am venit aici ca să fac cu dumneata un curs de politică ultramontană, ci pentru a te întreba, ceea ce am şi făcut, dacă ai niscai reclamaţii de formulat cu privire la modul cum eşti hrănit şi adăpostit.

— Hrana e ca în toate închisorile, răspunse abatele, adică foarte proastă. Cât priveşte locuinţa, o vedeţi: e umedă şi nesănătoasă, dar îndeajuns de convenabilă pentru o carceră. Acum nu e vorba de asta, ci de revelaţiuni de cea mai mare importanţă şi de cel mai înalt interes pe care am a le face guvernului.

— Iată-ne la subiect, şopti guvernatorul inspectorului.

— Iată de ce sunt aşa de fericit că vă văd, continuă abatele, cu toate că m-aţi deranjat dintr-un calcul foarte important care, dacă reuşeşte, va schimba poate sistemul lui Newton. Puteţi să-mi acordaţi favoarea unei conversaţii particulare?

— Hm, ce spuneam eu? făcu guvernatorul.

— Vă cunoaşteţi bine personalul, răspunse inspectorul zâmbind.

Apoi, întorcându-se spre Faria:

— Domnule, glăsui el, ceea ce îmi ceri dumneata este cu neputinţă.

— Totuşi, domnule, reluă abatele, dacă ar fi vorba ca guvernul să câştige o sumă enormă, de exemplu, o sumă de cinci milioane...

— Ei, nu zău, spuse inspectorul, întorcându-se la rându-i spre guvernator, aţi prezis până şi cifra.

— Uite, declară abatele observând că inspectorul făcea o mişcare pentru a se retrage, nu e necesar să fim absolut singuri. Domnul guvernator va putea să asiste la convorbirea noastră.

— Dragă domnule, spuse guvernatorul, din păcate ştim dinainte şi pe dinafară ce vei spune. E vorba de comorile dumitale, nu-i aşa?

Faria îl privi pe omul batjocoritor, cu ochi în care, un observator de-zinteresat ar fi văzut desigur