— Fără îndoială, spuse el; despre ce vreţi să vorbesc, dacă nu despre asta?

— Domnule inspector, continuă guvernatorul, pot să vă istorisesc povestea aceasta la fel de bine ca şi abatele, căci de patru sau cinci ani mi se împuiază capul cu ea.

— Aceasta dovedeşte, domnule guvernator, spuse abatele, că sunteţi asemenea oamenilor despre care pomeneşte scriptura ― care au ochi şi nu văd, care au urechi şi nu aud.

— Dragă domnule, spuse inspectorul, guvernul e bogat şi, slavă domnului, nu are nevoie de banii dumitale. Păstrează-i deci, pentru ziua când vei ieşi din închisoare.

Ochii abatelui se dilatară; apucă mâna inspectorului.

— Dar dacă nu ies din închisoare, glăsui el, dacă împotriva oricărei justiţii sunt reţinut în carcera aceasta, dacă mor fără să fi împărtăşit cuiva secretul meu, comoara va fi pierdută. Nu e mai bine să profite de ea şi guvernul şi eu? Vom merge până la şase milioane. Da, voi renunţa la şase milioane şi mă voi mulţumi cu restul, dacă mi se redă libertatea.

— Pe cuvântul meu, glăsui inspectorul în şoaptă, dacă nu s-ar ştii că omul acesta e nebun, el vorbeşte cu atâta convingere, încât ai crede că spune adevărul.

— Nu sunt nebun, domnule şi spun chiar adevărul, reluă Faria, care, cu fineţea auzului caracteristică prizonierilor, nu pierduse un cuvânt al inspectorului. Comoara despre care vă vorbesc există cu adevărat şi sunt gata să semnez o înţelegere cu dumneavoastră, pe temeiul căreia mă veţi duce la locul arătat de mine. Se va săpa pământul sub ochii noştri, iar dacă mint, dacă nu se găseşte nimic, dacă sunt un nebun, cum spuneţi ― ei bine, mă veţi readuce în carcera aceasta, unde voi rămâne de-a pururi şi unde voi muri fără să vă mai cer, nici dumneavoastră, nici nimănui, ceva.

Guvernatorul începu să râdă.

— E tare departe comoara dumitale? întrebă el.

— Cam la o sută de leghe de aici, spuse Faria.

— Povestea nu e rău imaginată, glăsui guvernatorul. Dacă toţi prizonierii ar vrea să se amuze plimbându-şi gardienii o sută de leghe şi dacă gardienii ar consimţi să facă o astfel de plimbare, ar fi un mijloc excelent pentru prizonieri de a-şi lua tălpăşiţa, îndată ce ar găsi ocazia, iar într-o atare călătorie ocazia s-ar prezenta cu siguranţă.

— Mijlocul e cunoscut, spuse inspectorul, iar domnul nu are nici mă-car meritul originalităţii.

Apoi, întorcându-se spre abate:

— Te-am întrebat dacă eşti bine hrănit? întrebă el.

— Domnule, răspunse Faria, juraţi-mi pe Hristos că mă veţi elibera dacă v-am spus adevărul şi vă voi indica locul unde e îngropată comoara.

— Eşti bine hrănit? repetă inspectorul.

— Domnule, nu riscaţi nimic şi vedeţi bine că nu urmăresc să fug, din moment ce cu voi rămâne în închisoare în timp ce se va face călătoria.

— Nu răspunzi întrebării mele, reluă inspectorul cu enervare.

— Nici dumneavoastră cererii mele, exclamă abatele. Fiţi deci blestemat, ca şi ceilalţi smintiţi care n-au vrut să mă creadă! Nu vreţi aurul meu, îl voi păstra. Îmi refuzaţi libertatea, mi-o va trimite Dumnezeu. Plecaţi, nu mai am nimic de spus.

Şi zvârlindu-şi pătura, abatele ridică bucata de tencuială şi se aşeză din nou în mijlocul cercului său, unde îşi continuă liniile şi calculele.

— Ce face el acolo? întrebă inspectorul retrăgându-se.

— Îşi socoteşte comorile, spuse guvernatorul.

Faria răspunse batjocurii acesteia printr-o ochire plină de cel mai desăvârşit dispreţ.

Ieşiră. Temnicerul încuie uşa în urma lor.

— O fi posedat într-adevăr niscaiva comori, spuse inspectorul, urcând scara.

— Sau va fi visat că le are, răspunse guvernatorul, iar a doua zi s-o fi trezit nebun.

— Într-adevăr, glăsui inspectorul cu naivitatea corupţiei. Dacă ar fi fost cu adevărat bogat, n-ar fi stat la închisoare.

Aşa se sfârşi aventura pentru abatele Faria. Rămase prizonier şi în urma acestei vizite, reputaţia lui de nebun amuzant spori.

Caligula sau Neron, căutătorii de comori, dornici de imposibil, şi-ar fi plecat urechea la cuvintele bietului om şi i-ar fi acordat aerul pe care îl râvnea; spaţiul pe care îl preţuia aşa de mult şi libertatea pe care se oferea s-o plătească aşa de scump. Dar regii din zilele noastre, menţinuţi în limita probabilului, nu mai au cutezanţa de a voi. Ei se tem de urechea care ascultă ordinele, de ochiul care scrutează acţiunile, nu mai simt superioritatea esenţei lor divine; sunt oameni încoronaţi, atâta lot. Altădată, ei se credeau, sau cel puţin spuneau că sunt fiii lui Jupiter şi reţineau ceva din purtările de zeu ale părintelui lor. Doar nu se poate controla cu uşurinţă ceea ce trece dincolo de nori. Astăzi regii se lasă lesne, ajunşi. Iar pentru că întotdeauna i-a repugnat stăpânirii despotice să arate la lumina zilei efectele temniţei şi ale torturii; pentru că sunt puţine exemple ca o victimă a inchiziţiilor să fi putut reapărea cu oasele sfărâmate şi cu plăgile sângerând, tot aşa nebunia, ulcer născut în noroiul carcerelor, din cauza torturilor morale ― se ascunde aproape totdeauna cu grijă în locul unde ea s-a născut sau, dacă iese, se va îngropa în vreun spital mohorât, unde medicii nu recunosc nici omul, nici gândirea în zdreanţă informă pe care le-o transmite temnicerul obosit.

Devenit nebun în închisoare, abatele Faria era condamnat prin însăşi nebunia sa la închisoare veşnică.

Cu privire la Dantès, inspectorul se ţinu de cuvânt. Urcând la guvernator, ceru să i se prezinte registrul închisorii. Nota referitoare la prizonier era concepută astfel:

"EDMOND DANTÈS

Bonapartist înverşunat. A luat parte activă la întoarcerea din Insula Elba. A se ţine în cel mai mare secret şi cea mai strictă supraveghere."

Nota avea alt scris şi o altă cerneală decât restul registrului, ceea ce dovedea că fusese adăugată după încarcerarea lui Dantès.

Acuzaţia era prea pozitivă pentru a încerca s-o combaţi. Inspectorul scrise deci sub acoladă: "Nimic de făcut".

Vizita îl înviorase, pentru a spune astfel, pe Dantès. De când intrase în închisoare, el uitase să ţină socoteala zilelor; dar inspectorul i-a dat o nouă dată şi Dantès n-a uitat-o. Scrise dinapoia lui, pe zid, cu o bucată de tencuială desprinsă din tavan, 30 iulie 1816 şi din momentul acesta făcu o crestătură în fiecare zi, pentru ca măsura timpului să nu-i mai scape.

Zilele se scurseră, apoi săptămânile,