Jos, în curtea înzăpezită, un pluton de execuţie aştepta în lumina clară a dimineţii. În faţa soldaţilor, o duzină de oameni legaţi la ochi tremurau în haine subţiri, de interior. Deasupra capetelor lor flutura un steag roşu.

Sub privirile lui Grigori, soldaţii ridicară puştile.

Grigori zbieră:

— Opriţi-vă imediat! Nu trageţi!

Însă glasul îi fu înăbuşit de geam şi nimeni nu îl auzi.

O clipă mai târziu, se auziră focuri de armă.

Condamnaţii se prăbuşiră la pământ. Grigori se holbă la ei, îngrozit. Lângă trupurile căzute începuseră să apară pete de sânge în zăpadă, roşii ca steagul ce flutura deasupra.

11-12 noiembrie 1923

Maud dormi până pe la jumătatea după-amiezii, când Walter aduse copiii acasă de la şcoala duminicală. Eric avea trei ani, iar Heike doi, şi erau atât de frumoşi în hainele lor bune, încât Maud simţea că-i plesneşte inima din dragoste pentru ei.

Nu mai simţise niciodată o asemenea emoţie. Nici măcar patima ei nestăvilită pentru Walter nu fusese atât de copleşitoare. Copiii o făceau să se simtă şi incredibil de neliniştită. Oare avea să reuşească să îi hrănească şi să îi ţină la căldură, să-i protejeze de răzmeriţe şi de revoluţii?

Le dădu pâine şi lapte fierbinte ca să se încălzească, apoi începu să se pregătească pentru seară. Ea şi Walter dădeau o mică petrecere în familie, cu ocazia aniversării celor 38 de ani ai vărului lui Walter, Robert von Ulrich.

Robert nu fusese ucis în război, în ciuda temerilor exprimate de părinţii lui Walter – sau poate că fuseseră speranţe, de fapt? În orice caz, Walter nu ajunsese graf von Ulrich. Robert fusese ţinut într-un lagăr de prizonieri de război din Siberia. După ce bolşevicii făcuseră pace cu Austria, Robert şi camaradul său Jörg porniseră la drum, mergând pe jos, făcând autostopul şi călătorind spre casă cu marfare. Le luase un an, dar ajunseseră, apoi Walter le găsise un apartament în Berlin.

Maud îşi puse şorţul. Făcea o supă de varză, pâine uscată şi napi în bucătărioara ei. De asemenea, pusese la copt o prăjitură, deşi fusese nevoită să completeze ingredientele tot cu napi.

Învăţase să gătească şi multe alte mâncăruri pe lângă acestea. O vecină cumsecade, o femeie mai în vârstă, se îndurase de aristocrata năucită şi o învăţase cum să facă patul, să calce o cămaşă şi să spele o cadă. Totul fusese un şoc pentru ea.

Locuiau într-o casă burgheză din oraş. Nu reuşiseră să investească deloc în ea; nu îşi permiteau să aibă servitorii cu care Maud fusese obişnuită dintotdeauna şi aveau foarte multă mobilă de mâna a doua, care lui Maud i se părea cumplit de suburbană.

Aşteptaseră vremuri mai bune, dar în realitate situaţia se înrăutăţise: cariera lui Walter la Ministerul de Externe fusese stopată de căsătoria sa cu o englezoaică, iar el nu putuse să îşi schimbe domeniul de activitate, fiindcă în haosul economic instalat, era un mare avantaj să ai orice fel de slujbă. Iar nemulţumirile iniţiale ale lui Maud păreau mărunte acum, după patru ani de sărăcie. Tapiţeria era peticită pe unde o rupseseră copiii, geamurile sparte erau acoperite cu carton, iar vopseaua era scorojită peste tot.

Însă Maud nu regreta alegerea făcută. Îl putea săruta pe Walter oricând voia, strecurându-şi limba în gura lui, îl putea descheia la pantaloni şi putea face sex cu el în pat, pe canapea sau chiar pe podea, iar asta compensa toate lipsurile.

Părinţii lui Walter veniră la petrecere cu jumătate de jambon şi cu două sticle de vin. Otto pierduse moşia familiei, Zumwald, care se afla acum în Polonia. Toate economiile îi fuseseră spulberate de inflaţie. Totuşi, grădina casei sale din Berlin producea cartofi şi încă mai avea mult vin de dinainte de război.

— Cum aţi reuşit să găsiţi jambon? îi întrebă Walter, nevenindu-i să creadă.

Asemenea lucruri nu puteau fi cumpărate de obicei decât cu dolari americani.

— Am dat pe el o sticlă de şampanie de colecţie, răspunse Otto.

Bunicii îi duseră pe copii la culcare. Otto le spuse un basm popular. Din câte auzi Maud, era despre o regină care poruncise să-i fie decapitat fratele. Se cutremură, dar nu interveni. După aceea, Susanne le cântă câteva cântece de leagăn cu vocea-i subţire şi copiii adormiră, nepărând afectaţi de povestea sângeroasă pe care le-o zisese bunicul lor.

Robert şi Jörg sosiră, purtând cravate roşii identice. Otto îi întâmpină călduros. Nu părea să ştie adevărata natură a relaţiei lor, acceptând liniştit faptul că Jörg era doar coleg de apartament cu Robert. De fapt, aşa se purtau cei doi bărbaţi când se aflau în prezenţa oamenilor mai în vârstă. Maud credea că Susanne intuise probabil adevărul. Femeile erau mai greu de păcălit. Din fericire, erau şi mai tolerante decât bărbaţii.

Robert şi Jörg erau foarte diferiţi când se aflau într-o companie mai liberală. La petrecerile organizate în casa lor, nu îşi ascundeau dragostea. Mulţi dintre prietenii lor erau la fel. Maud fusese şocată la început: nu mai văzuse niciodată bărbaţi sărutându-se, admirându-şi hainele şi flirtând ca nişte şcolăriţe. Însă acest comportament nu mai reprezenta un tabu, cel puţin nu în Berlin. Iar Maud citise Sodome et Gomorrhe a lui Proust, unde se sugera că aceste lucruri existaseră dintotdeauna.

În această seară însă, Robert şi Jörg se purtau impecabil. La cină toată lumea vorbi despre evenimentele din Bavaria. Joi, o asociaţie de grupări paramilitare numită Kampfbund declarase o revoluţie naţională într-o berărie din München.

Maud aproape că nu mai putea îndura să citească ştirile de la o vreme. Muncitorii intrau în grevă, iar simpatizanţii dreptei îi băteau pe grevişti. Casnicele făceau marşuri de protest împotriva crizei alimentare, iar aceste proteste se transformau în răzmeriţe. Toată lumea din Germania era mânioasă din cauza Tratatului de la Versailles, însă guvernul social-democrat îl acceptase în întregime. Oamenii credeau că despăgubirile impuse paralizau economia, deşi Germania plătise doar o părticică din suma datorată şi era limpede că nu intenţiona să achite prea repede factura.

Puciul din berăria din München îi pusese pe toţi pe jar. Eroul de război Erich Ludendorff era cel mai de seamă susţinător. Aşa-numite trupe de asalt în cămăşi cafenii şi studenţi de la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie puseseră stăpânire pe instituţiile-cheie.