Vineri, guvernul legitim contraatacase. Patru poliţişti şi şaisprezece membri ai trupelor paramilitare îşi pierduseră viaţa. Maud nu putea să-şi da seama din informaţiile care ajunseseră până acum la Berlin dacă insurecţia se încheiase sau nu. Dacă extremiştii preluau controlul asupra Bavariei, oare ţara avea să le cadă cu totul în mâini?

Asta îl înfuria pe Walter.

— Avem un guvern ales în mod democratic, rosti el. De ce nu-i lasă lumea să-şi vadă de treabă?

— Guvernul ne-a trădat, zise tatăl său.

— Asta-i părerea ta. Şi ce dacă? În America, când republicanii au câştigat ultimele alegeri, democraţii nu s-au răsculat!

— Statele Unite nu sunt sabotate de bolşevici şi de evrei.

— Dacă îţi faci griji din cauza bolşevicilor, n-ai decât să îndemni oamenii să nu-i voteze. Şi ce-i cu obsesia asta cu evreii?

— Ei au o influenţă dăunătoare.

— Există evrei şi în Marea Britanie. Tată, nu îţi aminteşti cum lordul Rothschild din Londra a încercat tot posibilul să prevină declanşarea războiului? Există evrei şi în Franţa, Rusia şi America. Ei nu conspiră ca să-şi trădeze guvernele. Ce te face să crezi că evreii noştri sunt atât de răi? Majoritatea nu vor decât să câştige destui bani cât să-şi poată hrăni familiile şi să-şi poată trimite copiii la şcoală – la fel ca orice om.

Robert o surprinse pe Maud intervenind în discuţie.

— Sunt de acord cu unchiul Otto, spuse el. Democraţia ne slăbeşte. Germania are nevoie de conducători puternici. Jörg şi cu mine ne-am înscris în Partidul Naţional Socialist.

— O, Robert, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Walter scârbit. Cum aţi putut să faceţi una ca asta?

Maud se ridică în picioare.

— Cine vrea să mănânce tort? rosti ea pe un ton voios.

Maud plecă de la petrecere la ora nouă, ca să meargă la muncă.

— Unde îţi este uniforma? o întrebă soacra sa, când îşi luară rămas-bun.

Susanne credea că Maud lucrează ca infirmieră de noapte pentru un domn bătrân şi înstărit.

— O ţin acolo şi mă schimb când ajung, zise Maud.

De fapt, ea cânta la pian într-un club de noapte numit Nachtleben. Era totuşi adevărat că îşi păstra uniforma la locul de muncă.

Trebuia să câştige bani şi nu fusese învăţată niciodată să facă altceva decât să se îmbrace elegant şi să meargă la petreceri. Primise o mică moştenire de la tatăl ei, însă convertise suma în mărci când se mutase în Germania, iar acum aceasta nu mai valora doi bani. Fitz refuza să îi dea bani, fiind încă supărat pe ea pentru că se căsătorise fără permisiunea lui. Salariul lui Walter de la Ministerul de Externe creştea de la o lună la alta, dar tot nu reuşea să ţină pasul cu inflaţia. Ca o compensaţie parţială, chiria pe care o plăteau pentru casa lor era acum neglijabilă, iar proprietarul nici nu îşi mai bătea capul să o colecteze. Însă erau nevoiţi să cumpere mâncare.

Maud ajunse la club la nouă şi jumătate. Locul fusese mobilat şi decorat de curând şi arăta bine chiar şi cu luminile aprinse. Ospătarii spălau pahare, barmanul tăia gheaţa în cuburi, iar un orb acorda pianul. Maud se schimbă într-o rochie de seară decoltată şi îşi puse bijuteriile false, apoi se machie cu pudră, rimel şi ruj. Era în faţa pianului când localul se deschise la ora zece.

Acesta se umplu rapid cu bărbaţi şi femei în haine de seară, dansând şi fumând. Oamenii cumpărau şampanie şi prizau discret cocaină. În ciuda sărăciei şi a inflaţiei, viaţa de noapte a Berlinului era efervescentă. Banii nu constituiau o problemă pentru aceşti oameni. Fie îi câştigau în străinătate, fie deţineau ceva mai preţios decât banii: stocuri de cărbuni, măcelării, depozite de tutun sau, mai important decât orice altceva, aur.

Maud făcea parte dintr-o formaţie compusă integral din femei, care cântau noul stil de muzică numit jazz. Fitz ar fi fost îngrozit să vadă una ca asta, însă ei îi plăcea această slujbă. Se răzvrătise mereu împotriva restricţiilor impuse de felul în care fusese crescută. Repetarea aceloraşi melodii noapte de noapte era destul de plictisitoare, însă chiar şi aşa, tot simţea cum se eliberează ceva din adâncurile sufletului ei. Se legăna pe scaunul ei de la pian şi dădea din gene către clienţi.

La miezul nopţii avea un mic solo, interpretând cântece de-ale unor solişti negri precum Alberta Hunter, pe care le învăţase ascultând discuri americane la gramofonul patronului de la Nachtleben. Era trecută în program ca Mississippi Maud.

În pauza dintre numere, un client se apropie de pian împleticindu-se şi zise:

— Poţi să cânţi Downhearted Blues, te rog?

Ea ştia cântecul – era un mare hit de-al lui Bessie Smith. Cântă primele note ale blues-ului în mi bemol.

— Aş putea, spuse ea. Pentru cât?

El îi întinse o bancnotă de un miliard de mărci.

Maud râse.

— Pentru suma asta nu cânt nici prima măsură, spuse ea. Nu ai valută?

El îi dădu o bancnotă de un dolar.

Ea luă banii, îi îndesă în mânecă, apoi interpretă Downhearted Blues.

Maud se bucura nespus să aibă un dolar, care valora cam un trilion de mărci. Însă era şi uşor deprimată, aşa că bluesul i se potrivea perfect în acele clipe. Era o mare realizare pentru o femeie cu trecutul ei să deprindă obţinerea bacşişurilor de la clienţi, dar procesul în sine era înjositor.

După ce-şi încheie recitalul, acelaşi client o acostă în timp ce se îndrepta spre garderobă. Îi puse mâna pe şold şi îi zise:

— Nu vrei să iei micul dejun cu mine, scumpo?

Era pipăită aproape noapte de noapte, deşi – la cei 33 de ani ai săi – era una dintre cele mai vârstnice femei de acolo: multe erau fete de 19-20 de ani. Când se întâmpla asta, fetele nu aveau voie să facă scandal. Trebuiau să zâmbească suav, să dea la o parte mâna bărbatului şi să-i spună: „Nu în noaptea asta, domnule”. Însă, cum asta nu-i descuraja îndeajuns, celelalte fete o învăţaseră pe Maud o replică mult mai eficientă:

— Am nişte insecte micuţe în părul de la păsărică, spuse ea. Crezi că ar trebui să-mi fac griji în privinţa asta?

Bărbatul îşi luă imediat tălpăşiţa.

Maud vorbea germana fără probleme după cei patru ani petrecuţi acolo, iar la club învăţase