În cele din urmă, am adormit. Când m-am trezit dimineaţa, Katherine stătea pe marginea patului, pieptănându-şi kilometrii ăia de păr arămiu. M-a privit cu ochii ei mari, când m-am trezit.

– Hei, Katherine, am zis, vrei să te măriţi cu mine?

– Te rog, nu spune asta. Nu-mi place.

– Vorbesc serios.

– Ei, rahat, Hank!

– Ce?

– Am zis „rahat" şi dacă mai vorbeşti aşa, am să iau primul avion.

– Bine.

– Hank?

– Da?

Am privit-o. Continua să se pieptene. Ochii ei mari, căprui mă priveau şi ea zâmbea.

– Nu-i vorba decât de sex, Hank. Doar sex. Apoi a râs. Nu era un râs sardonic. Era un râs adevărat. A terminat cu pieptănatul şi am luat-o pe după talie şi mi-am pus capul pe piciorul ei. Nu prea mai eram sigur de nimic.

37.

Aveam obiceiul să duc femeile fie la meciurile de box, fie la cursele de cai. În seara aia de joi, am dus-o pe Katherine la box, în sala olimpică. Nu mai fusese niciodată la un meci. Am ajuns acolo înainte de primul meci şi ne-am aşezat lângă ring. Am aşteptat bând bere şi fumând.

– E straniu, i-am spus. Lumea se aşază aici şi aşteaptă ca doi tipi să urce pe ringul ăla şi să-şi care pumni unul altuia.

– Chiar pare îngrozitor.

– Locul ăsta a fost construit cu multă vreme în urmă, i-am spus în vreme ce ea privea în jurul arenei. Nu există decât două toalete, una pentru bărbaţi, alta pentru femei, şi sunt foarte mici, aşa că încearcă să te duci înainte sau după pauză.

– Bine.

Spectatorii erau mai ales din America Latină, albi săraci şi doar câţiva oameni faimoşi sau stele de cinema. Erau mulţi boxeuri mexicani buni, care luptau cu pasiune. Singurele meciuri proaste erau când albii sau negrii intrau în ring, mai ales cei de categorie grea.

Să fiu acolo cu Katherine părea ciudat, Relaţiile umane erau ciudate. Vreau să spun, erai cu o persoană o vreme, mâncai, dormeai şi locuiai împreună cu ea, stăteai de vorbă, mergeai peste tot împreună cu ea şi, deodată, totul înceta. Apoi urmă o scurtă perioadă de singurătate, după care apărea o altă femeie şi mâncai împreună cu ea şi o futeai, şi totul părea atât de normal, ca şi cum tu ai fi aşteptat-o pe ea şi ea pe tine. Nu m-am simţit niciodată bine singur; uneori era bine, dar niciodată nu părea normal.

Primul meci a fost bun, mult sânge şi mult curaj. Se putea învăţa ceva despre scris din meciurile de box sau de la cursele de cai. Mesajul nu era clar, dar mă ajuta. Asta era partea importantă: mesajul nu era clar. Era fără cuvinte, ca o casă în flăcări sau ca un cutremur sau o inundaţie, sau ca o femeie care iese din maşină, arătându-şi picioarele. Nu ştiam de ce aveau nevoie alţi scriitori; nu-mi păsa, oricum nu-i puteam citi. Eram încuiat în propriile mele obiceiuri şi prejudecăţi. Nu era rău să fii posac, dacă ignoranţa îţi era proprie. Ştiam că într-o bună zi am să scriu despre Katherine şi că avea să fie greu. Era uşor să scrii despre curve, dar să scrii despre o femeie adevărată era mult mai dificil.

Şi al doilea meci a fost bun. Mulţimea ţipa şi urlă şi bea bere. Scăpaseră temporar de prin fabrici, depozite, abatoare, spălătorii de maşini - aveau să fie din nou captivi în ziua următoare, dar acum erau liberi - erau beţi de atâta libertate. Nu se gândeau la sclavia sărăciei. Sau la sclavia ajutoarelor sociale şi a cartelelor pentru hrană. Noi, ceilalţi, n-o să avem probleme până ce săracii vor învăţa cum să facă bombe atomice prin subsoluri.

Toate meciurile au fost bune. M-am ridicat şi m-am dus la toaletă. Când m-am întors, Katherine era foarte concentrată. Arăta mai degrabă de parcă ar fi fost la un concert sau la un spectacol de balet. Era atât de delicată şi, totuşi, era atât de bună în pat.

Am continuat să beau şi Katherine mă lua de mâna atunci când vreun meci;devenea deosebit de brutal. Mulţimea iubea knockout-urile. Urlau atunci când vreunul dintre boxeuri era pe ducă. Ei erau cei care dădeau pumnii ăia. Poate că-şi pocneau şefii sau nevestele. Cine ştie? Cui îi păsa? încă o bere.

I-am sugerat lui Katherine să plecăm înainte de ultimul meci. Mă săturasem.

– Bine, a zis ea.

Am luat-o pe culoarul îngust, prin aerul albastru de atâta fum. N-au fost fluierături, nici gesturi obscene. Chipul meu stâlcit şi plin de cicatrice era uneori un atuu.

Ne-am întors în mica parcare de sub autostradă. Volks-ul meu albastru din '67 nu era acolo, Modelul din '67 era socotit ultimul fabricat cum trebuie - şi tinerii ştiau asta.

– Hepburn, ne-au furat rahatul ăla de maşină!

– Ah, Hank, nu cred!

– A dispărut. Era aici. I-am arătat cu degetul.

– Nu mai e.

– Hank, ce o să ne facem?

– O să luăm un taxi. Chestia asta chiar că mă scoate din ţâţâni.

– De ce fac oamenii una ca asta?

– Sunt obligaţi s-o facă. E modul lor de a supravieţui.

Am intrat într-o cafenea şi am telefonat după un taxi. Am comandat cafea şi gogoşi. Îmi aranjaseră maşina în vreme ce eram la meci. Aveam eu o vorbă: „la-mi femeia, dar lasă-mi maşina în pace". Niciodată n-aş ucide un om care mi-a luat femeia; dar s-ar putea să omor unul care mi-a luat maşina.

A venit taxiul. La mine acasă, din fericire, mai aveam nişte bere şi vodcă. Renunţasem la orice speranţă de a mai rămâne destul de treaz ca să fac dragoste. Katherine ştia asta. Am făcut paşi încolo şi încoace vorbind despre Volks-ul meu din '67. Ultimul model ca lumea. Nici măcar nu puteam anunţa poliţia. Eram prea beat. Trebuia să aştept până dimineaţa. Până la prânz.

– Hepburn, nu e vina ta. Nu tu ai furat-o!

– Aş fi vrut să fi fost eu. Acum ai fi avut-o înapoi.

Mă gândeam la cei doi-trei puşti rulând cu viteză în jucăria mea albastră, pe autostradă, de-a lungul coastei, fumând marijuana, râzând, făcându-mi praf maşina. Dup-aia m-am gândit la toate cimitirele de-a lungul Santa Fe Avenue. Munţi de bare de