*La întrunirea din august a constructorilor canalului, L. Kogan proclama: „Nu e departe acea întrunire, care va fi şi cea din urmă în sistemul lagărelor. Nu sunt departe anul, luna şi ziua, când nu vor mai fi necesare nici un fel de lagăre de reeducare prin muncă.” întrucât a fost fără îndoială împuşcat, n-a mai avut cum să afle cât de amarnic greşea Ori poate că nici el nu credea în ceea ce spunea?

  Medvejegorsk, pentru salariaţii civili, se servea o zeamă tulbure cu câteva capete de hamsii şi crupe de mei. * Hainele – ale tale, ferfeniţite de atâta purtat Şi o singură vorbă îţi răsuna în auz. – Formulă de adresare şi ordin răstit: „Davai! Davai! Davai!”

  Se spune că în prima iarnă, 1931-1932, au murit o sută de mii de oameni, cifră egală cu efectivul permanent al canalului. Şi de ce n-am crede că întocmai aşa a fost? E mai degrabă o subevaluare: în condiţii similare, în lagărele din anii războiului mortalitatea de 1% pe zi era un lucru banal, cunoscut de toată lumea. Aşa că la Belomor o sută de mii se putuseră curăţa în ceva mai mult de trei luni. Or, mai venea o iarnă, mai era şi răstimpul de până la ea. Fără teamă de exagerare se poate presupune că au murit chiar trei sute de mii de oameni.

  Tocmai având în vedere această împrospătare a efectivului pe seama deceselor, înlocuirea permanentă a zekilor morţi cu alţi zeki, vii, nu trebuie să ne mirăm aflând că, la începutul anului 1933, cifra totală a deţinuţilor din lagăre putea încă să nu depăşească un milion. „Instrucţiunile” secrete semnate de Stalin şi Molotov la 8 mai 1933 avansează cifra de 800 de mii.*

  D. P. Vitkovski, solovcean care a lucrat la Belomor ca şef de şantier şi care tocmai prin tuhtă, adică prin raportarea de lucrări nerealizate, a salvat multe vieţi, descrie („O jumătate de viaţă”, Samizdat) următorul tablou crepuscular: „La sfârşitul zilei de muncă, pe şantier rămân morţii. Zăpada le acoperă, încetul cu încetul, chipurile. Unul – chircit sub o roabă răsturnată, cu mâinile vârâte în mâneci şi îngheţat în această poziţie. Altul – cu capul între genunchi. Alţi doi – degeraţi, cu spinările lipite una de alta. Flăcăi de la ţară – cei mai buni lucrători pe care ţi i-ai putea imagina. Sunt expediaţi la canal cu zecile de mii şi autorităţile au grijă ca nimeni să nu nimerească în acelaşi lagpunkt cu vreo rudă: îi despart. Din capul locului li se dă o asemenea normă de galeţi şi blocuri eratice, cu care n-ar putea-o scoate la capăt nici vara. Nimeni nu-i povăţuieşte, nimeni nu-i îndrumă şi ei trag din răsputeri, ca în sat, se topesc pe picioare şi iată-i îngheţând îmbrăţişaţi, doi câte doi. Noaptea vin cu săniile să-i ridice. Când cărăuşii aruncă leşurile în sanie, se aude un trosnet ca de lemn.

  Până vara, din cadavrele neridicate la timp rămân doar oasele, care sunt aruncate în betoniere o dată cu pietrişul. Şi astfel ajung în betonul ultimei ecluze, de lângă oraşul Belomorsk, unde vor rămâne pentru vecie.”

  Să mai adăugăm că diriguitorii şantierului l-au depăşit în materie de cruzime pe Stăpânul însuşi. Deşi spusese că nu va aloca „nici o copeică

  *De altfel, tot ea îşi aminteşte că refugiaţii din Ucraina veneau la Medvejegorsk să-şi găsească ceva de lucru pe lângă lagăr, pentru a nu muri de foame. Zekii îi chemau şi, de-acolo din zonă, le dădeau câte ceva de-ale gurii Foarte verosimil. Numai că nu toţi au izbutit să scape din Ucraina.

  *Instrucţiia vsem partiino-sovetskim rabotnikam i vsem organam OGPU, suda i prokuraturî (Instrucţiuni pentru toţi activiştii de partid şi ai sovietelor, pentru toate organele OGPU, ale judecătoriilor şi procuraturii), 08.05.1933. Arhiva Comitetului Regional Smolensk al VKP (b). Publicată de „Soţialisticeskii vestnik” („Mesagerul socialist”), New York-Paris, 1955, nr. 4 (681), p. 52.

  Valută”, Stalin a aprobat, totuşi, 400 de milioane de ruble sovietice. Dar conducerea şantierului, din exces de zel, a cheltuit din aceste fonduri mai puţin de o pătrime – 95 de milioane 300 de mii de ruble.*

  Buletinul şapirografiat al lagărului ue anunţă, înecându-se de emoţie, că numeroşi ostaşi ai armatei canalului „resimţind un fior estetic” faţă de grandioasa construcţie, în timpul lor liber (şi, se înţelege, fără a primi o coajă de pâine în plus), încastrează în pereţii albiei pietricele numai pentru frumuseţe.

  Inspiraţi ar fi fost dacă ar fi încrustat pe taluzurile canalului numele trepăduşilor lui Stalin şi ai lui lagoda, principalii vătafi ai Belomor-ului, şase nume de ucigaşi plătiţi, înscriind în dreptul lor câte vreo patruzeci de mii de vieţi omeneşti: Semion Firin.

  — Matvei Bermann.

  — Naftali Frenkel.

  — Lazăr Kogan. – Lakov Rappoport.

  — Serghei Juk.

  Şi poate că ar mai trebui adăugat şeful VOHR de la Belbaltlag – Brodski. Şi curatorul canalului din partea VŢIK – Solz.

  Plus numele fiecăruia din cei 37 de cekişti de pe Canal.

  Plus numele celor 36 de scriitori care au glorificat Belomor-ul. * Fără a -l uita pe Pogodin28.

  Pentru ca excursioniştii care vizitează canalul cu vapoarele să le citească şi să cadă pe gânduri.

  Necazul e că nu există excursionişti.

  Cum nu există?

  Uite-aşa. Nici vapoare nu există. Nici o linie de transport în funcţiune.

  În 1966, când tocmai terminam această carte, am vrut şi eu să străbat marele Belomor, să -l văd cu proprii mei ochi. Chipurile, concurând cu cei o sută douăzeci. Imposibil. Nimic nu circulă. Poate dacă obţii autorizaţia de a urca pe o navă de mărfuri. Or, acolo ţi se verifică actele. Şi, cum numele meu e deja luat în colimator, aş stârni numaidecât suspiciuni: ce caut acolo? Aşa că, de dragul cărţii, mai bine mă las păgubaş.

  Şi totuşi, pe ici, pe colo, am fost. Mai întâi