– Medvejegorskul. Se mai păstrează multe din baracamentele acelei epoci. Şi un majestuos hotel, cu un turn din sticlă de cinci etaje. Oricum, aici e poarta de intrare a Canalului! Şi oraşul va geme de oaspeţi – străini şi autohtoni… Cum a rămas pustiu cu anii, hotelul a fost transformat în internat Un drum la Poveneţ. Păduri debile, pietre la tot pasul, blocuri eratice.

  De la Poveneţ ajung numaidecât la canal şi urmez îndelung firul apei, strecurându-mă cât mai aproape de ecluze, să le văd şi eu. Zone interzise,

 

  *Printre ei şi Alexei N. Tolstoi, care, parcurgând traseul canalului (trebuia să-şi răscumpere într-un fel privilegiile), a povestit „cu pasiune şi inspiraţie cele văzute, imaginând. Perspective ispititoare, aproape fantastice şi totuşi realiste, de dezvoltare a regiunii, punând în istorisirea lui întreaga flacără a talentului şi fanteziei scriitoriceşti. Vorbea aproape cu răsuflarea tăiată despre truda constructorilor canalului, despre tehnica modernă (s. N.

  — A. S.).” Bogdanov-Beriozovski, Vstreci (Întâlniri), Editura Iskusstvo (Arta), Moscova, 1967. -,.

  Pază somnolentă. Dar pe alocuri ecluzele se pot vedea foarte bine. Pereţii sunt cei de odinioară, făcuţi din gabioane, le recunosc din descrieri. Doar porţile romboidale ale lui Maslov au fost înlocuite cu altele, metalice, şi nu mai sunt manevrate manual.

  Dar de ce atâta linişte? Picior de om, nici un fel de trafic pe canal sau la ecluze. Nicăieri nu se vede roind personalul de deservire. Acolo unde 30 de mii de oameni n-au pus pleoapă pe pleoapă, dorm acum cu toţii şi ziua în amiaza mare. Nu răsună sirenele vapoarelor. Nu se deschid porţile ecluzei. Şi e o frumoasă zi de iunie – ce se întâmplă?…

  Am trecut de toate cele cinci ecluze ale „scării” Poveneţ; după a cincea m-am aşezat pe mal. Reprodus pe toate pachetele de ţigări29, atât de absolut indispensabil ţării, de ce taci, Măreţ Canal?

  Un tip în civil se apropie, ochi iscoditori. Eu, inocent: de la cine s-ar putea cumpăra ceva peşte? Cum se poate face o plimbare pe canal? Aflu că era şeful postului de pază de la ecluză. De ce, zic, nu există trafic de pasageri?

  — Ei, şi dumneata, se miră el, aşa ceva nu se poate: ar da năvală, numaidecât, americanii, înainte de război a mai fost ceva mişcare, după – nu.

  — Ei şi, n-au decât să poftească.

  — Crezi că le putem arăta aşa ceva?

  — Dar de ce nu circulă chiar nimic şi nimeni?

  — Se circulă. Dar puţin. Vezi mata, adâncimea e mică, cinci metri. Au vrut să -l reconstruiască, dar, pesemne, mai degrabă o să facă lângă el altul, ca lumea.

  Eh, şefule dragă, asta ştim şi noi, încă de mult: în 1934, când abia apucaseră să fie împărţite toate medaliile, exista deja un proiect de reconstrucţie. Primul punct: adâncirea canalului. Al doilea: să se construiască, paralel cu actualele ecluze, o întreagă anfiladă de ecluze pentru nave oceanice. Repede-repejor – iese pruncul chior. Din pricina acelui termen, din pricina acelor norme s-a trişat la stabilirea adâiicimii, de unde reducerea capacităţii canalului: căci nişte metri cubi de tuhtă trebuiau raportaţi, pentru a hrăni oamenii. (Foarte curând, această tuhtă a fost pusă în cârca inginerilor, cărora li s-a mai administrat câte un decar.) Şi când te gândeşti că 80 de kilometri de linie din calea ferată Murmansk au fost deplasaţi, pentru a se elibera traseul. Bine măcar că nu s-au făcut cheltuieli pentru roţile de roabe. De fapt, ce să transporţi şi unde? Bun, s-a tăiat pădurea de pe maluri, dar acum ce să mai transporţi? Lemnul din Arhanghelsk la Leningrad? Dar lemnul poate fi cumpărat foarte bine şi la Arhanghelsk ceea ce şi fac străinii de când e lumea. Unde mai pui că vreme de jumătate de an, dacă nu mai mult, canalul e sub gheaţă. De ce era nevoie de el? Ah, da, din raţiuni militare. Ca să poată fi transferată flota.

  — E atât de puţin adânc, oftează şeful postului de pază, că nici măcar submarinele nu pot trece deplasându-se cu propriile lor motoare. Le urcă pe barje şi aşa le cară.

  Şi atunci crucişătoarele?… O, tiran solitar! O, dement noctambul30! În ce aiurare ţi s-au năzărit toate astea?

  Şi unde dădeai zor, sceleratule? Douăzeci de luni: ce te frigea, ce te înghimpa? Un sfert de milion de oameni ar fi putut să rămână în viaţă. Bun,

  Esperantiştii îţi stăteau în gât; dar feciorii de ţărani – câte servicii ţi-ar fi putut aduce! De câte ori i-ai fi ridicat la atac: pentru patrie, pentru Stalin!

  — A costat mult, îi spun individului.

  — În schimb, l-am dat gata repede! Răspunde el sigur pe sine. Sta-ţi-ar pe oseminte…!

  Îmi amintesc o falnică fotografie din volumul despre Belomor. O veche troiţă rusească transformată în reazem pentru cabluri electrice. Sta-v-ar pe oseminte… În ziua aceea am petrecut pe traseul canalului opt ceasuri, în acest răstimp, o singură barjă autopropulsată a trecut dinspre Poveneţ spre Soroka şi o alta, de acelaşi tip, dinspre Soroka spre Poveneţ. Purtau numere diferite şi numai după numere le-am deosebit. Căci încărcătura era exact aceeaşi: buşteni de brad, deja stătuţi, numai buni pentru foc.

  Făcând scăderea, obţinem zero.

  Şi ţinem minte două sute cinci zeci de mii.

  *

  Iar după Belomor a urmat canalul Moscova-Volga, toţi au fost mutaţi imediat acolo – şi nefericiţii lucrători, şi Firin, pe post de comandant de lagăr, şi Kogan, ca şef de şantier. (Ordinele „Lenin” pentru Belomor i-au găsit pe amândoi la noul obiectiv.)

  Cel puţin canalul ăsta s-a dovedit necesar. Dar el a continuat cu cinste, îmbogăţindu-le chiar, toate tradiţiile Belomor-ului şi, poposind aici, vom înţelege mai bine prin ce se distingea Arhipelagul din perioada metastazelor galopante de stagnantul Solovki. Iată unde le-a fost dat zekilor să-şi aducă aminte cu regret de taciturnul şi crâncenul lagăr insular. Acum nu numai că ţi se cerea să te speteşti, spărgând cu târnăcopul tot mai greu bolovanii îndărătnici. Nu: