Observă privirea iritată a contelui Maklakov, căruia nu-i plăcea să i se aducă aminte care erau costurile umane ale profitului său. În privirea prinţesei Bea era un amestec de dezgust şi de fascinaţie şi se întrebă dacă ea manifesta cumva un interes macabru pentru mizerie şi suferinţă. Era neobişnuit ca o doamnă să viziteze o fabrică.

Îi făcu un semn lui Konstantin, care opri strungul.

— După aceea, dimensiunile roţii sunt verificate cu şublerul.

Ridică unealta menţionată.

— Roţile de tren trebuie să aibă dimensiuni perfect egale. Dacă diametrul variază cu mai mult de un milimetru şi jumătate – adică lăţimea unei mine de creion roata trebuie topită şi refăcută.

Fitzherbert rosti într-o rusă stricată:

— Câte roţi puteţi face pe zi?

— Şase sau şapte în medie, ţinând cont şi de rebuturi.

Americanul, Dewar, întrebă:

— Care este programul de lucru?

— De la şase dimineaţa până la şapte seara, de luni până sâmbătă. Duminică avem voie să mergem la biserică.

Un băiat de vreo opt ani intră în goană în secţia de roţi, fugărit de o femeie care ţipa – probabil mama lui. Grigori întinse mâna ca să-l prindă şi să îl ţină departe de furnal. Băiatul se feri şi intră în plin în prinţesa Bea, nimerind-o în coaste cu capul său tuns scurt. Ea icni de durere. Băiatul se opri, buimac. Furioasă, prinţesa îşi trase braţul înapoi şi îl plesni peste faţă atât de tare, încât el se clătină pe picioare, iar Grigori crezu că o să cadă. Americanul exclamă ceva în engleză, pe un ton surprins şi indignat. În clipa următoare, mama îl prinse pe băiat în braţe şi-l trase de-acolo.

Kanin, supraveghetorul, părea speriat, ştiind că ar fi putut să fie tras la răspundere. O întrebă pe prinţesă:

— Excelenţa Voastră, sunteţi teafără?

Era limpede că prinţesa Bea se înfuriase, dar trase adânc aer în piept şi răspunse:

— Nu am nimic.

Soţul ei şi contele se duseră la ea, cu o expresie de îngrijorare pe feţe. Numai Dewar rămase pe loc, cu o mască de dezaprobare şi de repulsie pe chip. Fusese şocat de palmă, îşi dădu seama Grigori, întrebându-se dacă toţi americanii erau la fel de miloşi. O palmă nu era nimic: Grigori şi fratele său fuseseră bătuţi cu bastonul în această fabrică, pe când erau copii.

Vizitatorii dădură să plece. Grigori se temea că ar putea pierde ocazia de a-i pune întrebări turistului din Buffalo. Prinzând curaj, îi atinse mâneca lui Dewar. Un nobil rus ar fi fost indignat, împingându-l sau lovindu-l pentru neobrăzarea lui, însă americanul se întoarse spre el cu un zâmbet politicos pe chip.

— Sunteţi din Buffalo, New York, domnule? zise Grigori.

— Exact.

— Fratele meu şi cu mine am pus ceva bani deoparte ca să emigrăm în America. Vrem să ne stabilim în Buffalo.

— De ce tocmai acolo?

— Este o familie aici, în Sankt Petersburg, care ne va face rost de actele necesare – în schimbul unei sume de bani, desigur – şi ei ne-au promis slujbe la rudele lor din Buffalo.

— Cum se numesc aceşti oameni?

— Vyalov este numele lor de familie.

Familia Vyalov era o bandă de infractori, deşi aveau şi ceva afaceri legale. Nu prea erau cei mai de încredere oameni din lume, aşa că Grigori voia să le verifice afirmaţiile dintr-o sursă independentă.

— Domnule, familia Vyalov din Buffalo, New York, chiar este bogată şi importantă?

— Da, rosti Dewar. Josef Vyalov are câteva sute de angajaţi în hotelurile şi în barurile sale.

— Vă mulţumesc. Grigori se simţea uşurat. Mă bucur să aflu asta.

Cea mai veche amintire a lui Grigori era din ziua în care ţarul venise la Bulovnir. Avea şase ani.

Sătenii vorbeau numai despre asta de zile bune. Toată lumea se trezise cu noaptea-n cap, deşi era limpede că ţarul va servi mai întâi micul dejun înainte să pornească la drum, aşa că nu avea cum să ajungă acolo înainte de jumătatea dimineţii. Tatăl lui Grigori scosese masa din bordeiul lor cu o singură odaie şi o aşezase pe marginea drumului. Pe ea pusese o franzelă, un buchet de flori şi o solniţă mică, explicându-i fiului său cel mare că acestea erau simbolurile tradiţionale ruseşti pentru întâmpinarea oaspeţilor. Majoritatea sătenilor procedaseră la fel. Bunica lui Grigori îşi pusese un batic nou, galben.

Era o zi uscată de la începutul toamnei, înainte de instalarea crivăţului iernii. Ţăranii şedeau pe vine, aşteptând. Bătrânii satului se plimbau de colo-colo în hainele lor de sărbătoare, încercând să pară importanţi, dar aşteptând de fapt ca toţi ceilalţi. Grigori se plictisi în curând şi începu să se joace în ţărâna de lângă casă. Fratele său Lev, în vârstă de doar un an, era încă la sânul mamei.

Trecu şi amiaza, dar nimeni nu voia să intre în casă şi să pregătească masa, de teamă că ar putea rata trecerea ţarului. Grigori încercă să mănânce din franzela de pe masă şi primi o scatoalcă, însă mama sa îi aduse un castron cu terci rece de ovăz.

Grigori nu era prea sigur cine sau ce anume era ţarul. Acesta era pomenit la biserică, spunându-se despre el că îi iubeşte pe ţărani şi că veghează asupra somnului lor, ceea ce însemna că se află la acelaşi nivel cu Sfântul Petru, Iisus şi arhanghelul Gabriel. Grigori se întreba dacă avea aripi sau o coroană de spini, ori doar o haină brodată, ca bătrânii satului. Oricum, era limpede că oamenii se simţeau binecuvântaţi la simpla sa vedere, precum mulţimile care îl urmau pe Iisus.

Spre sfârşitul după-amiezii, un nor de colb apăru în depărtare. Grigori simţea vibraţiile în pământ sub ciubotele sale de pâslă şi în scurt timp auzi tropotul copitelor. Sătenii îngenuncheară. Grigori îngenunche lângă bunica sa. Bătrânii se culcară cu faţa la pământ, aşa cum făceau când veneau prinţul Andrei şi prinţesa Bea.

Mai întâi apărură câţiva călăreţi, urmaţi de o trăsură închisă trasă de patru cai. Caii erau uriaşi, cei mai mari pe care-i văzuse Grigori vreodată, şi goneau în galop, cu trupurile lucind de sudoare şi cu gurile spumegând. Bătrânii îşi dădură seama că nu aveau să se oprească şi se dădură din calea lor, ca să nu fie călcaţi în picioare. Grigori ţipă de frică, însă nu-l auzi nimeni. După ce trăsura trecu, tatăl său strigă:

— Trăiască ţarul,