Nici bine nu zise asta, că trăsura lăsă deja satul în urmă. Grigori nu izbutise să vadă pasagerii din cauza prafului. Îşi dădu seama că nu îl văzuse pe ţar şi că avea să rămână fără binecuvântare, aşa că izbucni în plâns.

Mama sa luă franzela de pe masă, rupse un colţ şi i-l dădu să mănânce, ceea ce îl făcu să se simtă mai bine.

La ora şapte, când se termina tura la Uzina Constructoare de Maşini Putilov, Lev obişnuia să se ducă să joace cărţi cu amicii săi sau să bea cu prietenele sale fluşturatice. Grigori mergea adesea la câte-o întrunire: o prelegere despre ateism, un grup de discuţii socialist, un spectacol cu lumini şi umbre despre meleaguri străine, o lectură de poezie. Însă în această seară nu avea nimic de făcut. Avea să se ducă acasă, să facă o tocană pentru cină, să-i lase o parte în oală lui Lev, ca să mănânce mai târziu, şi să se culce devreme.

Fabrica se afla la marginea sudică a oraşului, furnalele şi halele sale acoperind o suprafaţă imensă de pe ţărmul Mării Baltice. Mulţi muncitori locuiau chiar în fabrică, unii în barăci, alţii întinşi pe jos, dormind printre utilaje. De aceea erau atâţia copii care alergau pe-acolo.

Grigori era printre cei care avea un cămin în afara fabricii. Ştia că într-o societate socialistă casele muncitorilor aveau să fie proiectate în acelaşi timp cu uzinele, însă capitalismul rusesc haotic lăsa mii de oameni pe drumuri. Grigori era bine plătit, dar locuia într-o singură cameră, la jumătate de oră de mers de fabrică. Ştia că în Buffalo muncitorii din uzine aveau electricitate şi instalaţie de apă în casele lor. I se spusese că unii aveau şi telefoane, dar asta i se părea ridicol – era ca şi cum ai fi zis că străzile erau pavate cu aur.

Când o văzuse pe prinţesa Bea, îşi amintise de copilărie. În timp ce-şi croia drum pe străzile friguroase, îşi alungă din minte amintirea de-a dreptul insuportabilă pe care i-o trezea vederea ei. Cu toate acestea, se gândi la cocioaba din lemn în care locuia pe-atunci şi revăzu cu ochii minţii colţul sfânt unde erau atârnate icoanele, faţă în faţă cu cotlonul în care dormea el noaptea, ţinând de obicei o capră sau un viţel lângă el. Cel mai clar îşi amintea ceva ce pe atunci de-abia dacă băga în seamă: mirosul. Venea din cuptor, de la animale, de la fumul negru al lămpii cu kerosen sau de la tutunul făcut în casă, pe care tatăl său îl fuma înfăşurat în hârtie de ziar. Ferestrele erau bine închise, cu cârpe îndesate pe la cercevele, ca să împiedice frigul să intre înăuntru, aşa că aerul era dens. Îl putea mirosi acum în imaginaţia sa şi asta îl făcu să simtă nostalgie pentru zilele de dinaintea coşmarului, ultima oară când viaţa sa păruse sigură.

Nu departe de fabrică, se confruntă cu o scenă care îl făcu să se oprească. La lumina unui felinar stradal, doi poliţişti, purtând uniforme negre căptuşite cu verde, interogau o tânără. Haina ei ţesută de mână şi felul în care îşi lega baticul, cu un nod la ceafă, sugerau că fata era o ţărăncuţă de-abia sosită la oraş. La prima vedere îi dădu vreo 16 ani – vârsta la care el şi Lev rămăseseră orfani.

Poliţistul îndesat spuse ceva şi-i mângâie fetei faţa. Ea tresări, iar celălalt poliţist pufni în râs. Grigori îşi amintea ce urât se purtaseră cu el toţi cei cu o oarecare autoritate, pe când avea 16 ani, şi o compătimi pe fata aceea vulnerabilă. Lăsând apoi la o parte orice precauţie, se apropie de micul grup. Ca să intre în vorbă, zise:

— Dacă vrei să ajungi la Uzina Putilov, îţi arăt eu drumul.

Poliţistul cel îndesat râse şi spuse:

— Scapă de el, Ilya.

Aghiotantul lui avea un cap mic şi o faţă răutăcioasă.

— Dispari, scursură, zise el.

Grigori nu se temea. Era înalt şi puternic, cu muşchii căliţi de munca grea şi constantă. Fusese implicat în bătăi de stradă de când era mic şi nu mai pierduse vreuna de ani buni. Lev era la fel. Cu toate acestea, era mai bine să nu-i enervezi pe poliţişti.

— Eu sunt maistru la uzină, îi explică el fetei. Dacă vrei să-ţi găseşti o slujbă, te pot ajuta.

Fata îi adresă o privire recunoscătoare.

— Un maistru nu face doi bani, rosti poliţistul îndesat.

Se uită direct la Grigori pe când spunea asta, pentru prima oară. În lumina galbenă a felinarului cu kerosen, Grigori recunoscu chipul rotund şi expresia de agresivitate prostească. Omul se numea Mikhail Pinsky şi era căpitanul secţiei locale de poliţie. Grigori se simţi descumpănit. Era o nebunie să se ia la harţă cu căpitanul secţiei – dar mersese prea departe ca să mai dea acum înapoi.

Fata vorbi şi vocea ei îi dezvălui lui Grigori că era mai apropiată de 20 de ani decât de 16.

— Vă mulţumesc, domnule. O să vin cu dumneavoastră, îi zise ea lui Grigori.

Era frumuşică, remarcă el, cu trăsături delicate şi cu buze cărnoase şi senzuale.

Grigori se uită împrejur. Din păcate, nu mai era nimeni prin preajmă: el plecase din fabrică la câteva minute după îmbulzeala de la ora şapte. Ştia că ar fi trebuit să bată în retragere, dar nu o putea lăsa pe fată de izbelişte.

— Te duc la biroul uzinei, zise el, deşi biroul era închis la ora aceea.

— Ba vine cu mine, nu-i aşa, Katerina? rosti Pinsky, strângându-i sânii prin haina subţire şi vârându-i o mână între picioare.

Ea sări un pas înapoi şi spuse:

— Ia-ţi mâinile alea jegoase de pe mine.

Cu o rapiditate şi o precizie surprinzătoare, Pinsky îi dădu un pumn în gură.

Ea strigă şi sângele îi ţâşni din buze.

Grigori se înfurie. Lăsând la o parte orice precauţie, făcu un pas în faţă, îi puse lui Pinsky o mână pe umăr şi îl îmbrânci. Pinsky se clătină într-o parte şi căzu într-un genunchi. Grigori se întoarse spre Katerina, care plângea.

— Fugi cât te ţin picioarele! îi zise el, apoi simţi o lovitură dureroasă în ceafă.

Al doilea poliţist, Ilya, îşi scosese bastonul mai repede decât se aşteptase Grigori. Durerea era