pe ei spre destinul meu! Nu mergeam în strada Dionisie, la rectorat, mi-au explicat (jovialitatea dispăruse, tonul devenise uşor nervos), ci în altă parte, la Facultatea de Farmacie, acolo are rectorul un birou provizoriu, după cutremur (pură minciună, aveam să aflu). Am ajuns la localul în chestiune, foarte aproape de bulevardul Bălcescu, ghidat de Pp., din ce în ce mai nervos, am intrat într-o curte interioară, am garat maşina. Ca un nou Hermes purtând spre infern sufletul unui răposat, Pp. m-a luat de mână, mi-a arătat calea prin coridoare complicate, suind şi coborând scări... a deschis o ultimă uşă. Nu eram în biroul rectorului, ci într-un amfiteatru mare, plin ochi la ora aceea. Sute de persoane, în care i-am recunoscut pe colegii mei de la Facultatea de Medicină.

Se organizase o şedinţă în cel mai pur stil stalinist, de înfierare a mea. Faptul era excepţional, nu mai aparţinea anilor pe care-i trăiam. Astfel de şedinţe, în care erai demascat de „oamenii muncii“ (propriii colegi), aparţineau trecutului stalinist. Nu întâmplător era refolosit procedeul.

Am fost aşezat la masa prezidiului, alături de organizatorii şedinţei: oameni de partid şi rectorul, profesorul Eugen Proca, excelent chirurg urolog şi mare arivist. Au urmat luări de cuvânt bine aranjate, în care eram înjurat în fel şi chip. Cred că au fost mai mult de zece vorbitori, nu mi-i pot aminti pe toţi. Dar e sigur că nimeni nu m-a vorbit de bine. Primul a fost însuşi P.P., în calitatea lui de secretar de partid. Cu o voce strangulată, devenită brusc piţigăiată (ce confirma nervozitatea lui), a spus că Partidul propunea excluderea mea din învăţământ pentru abateri grave de la principiile partinice. Profesorul Iulian Mincu, diabetolog şi om de partid încercat (viitorul autor al programului de „alimentaţie ştiinţifică“ – de fapt, de înfometare) a populaţiei, m-a caracterizat ca psihopat. N.B., colega mea de catedră, a spus că psihiatria politică nu exista. Acelaşi lucru l-a spus şi P., prietenul meu, cel care îmi spuse în fugă, să nu-l vadă şi să nu-l audă nimeni, „Bine faci că pleci, mai dă-i în pizda mă-sii“. Îl dezamăgisem profund, a explicat. Iar pretenţia că ar exista la noi internări politice era o enormitate. Era vizibil totuşi că exerciţiul era pentru Puiu extrem de penibil. Interior, îi plângeam de milă. Victima, până la urmă, era el, mai mult decât mine. Abandonat, căzut în propria abjecţie, era nenorocit. Iar eu, orice avea să se întâmple, câştigător!

Profesorul V. a vorbit scurt şi cu ură. M-a caracterizat ca pe o nulitate, ţinut la catedră mai mult de milă. La urmă a luat cuvântul rectorul Proca. Şi-a contrazis implicit antevorbitorul, spunând că fusesem o speranţă, un „cadru de nădejde“. Ceea ce se întâmplase era surprinzător, scandalos. Trebuia să fiu dat afară de urgenţă. Dar totuşi... dacă renunţam la cererea mea de plecare în străinătate şi la declaraţiile absurde asupra internărilor psihiatrice, rectoratul era dispus să reexamineze cazul meu şi chiar să revină asupra deciziei de licenţiere.

Am cerut cuvântul. Mă aşteptam să-mi fie refuzat. Dar, spre relativa mea surprindere (vremurile totuşi erau altele decât cele staliniste), Proca mi-a permis să vorbesc. Era de fapt logic, atâta vreme cât mi se dăduse posibilitatea să mă căiesc. M-am ridicat. Iată care mi-a fost cuvântul4, atât cât îl pot reconstitui:

„Tovarăşi (da, păstram încă termenul), stimaţi colegi! Am ascultat cuvântul dumneavoastră şi (întorcându-mă spre prezidiu) pe cel al tovarăşului rector. Dintre toate, cel din urmă m-a impresionat cel mai tare. Toată lumea consideră că am greşit grav. Şi totuşi... tovarăşul rector, profesorul Proca, îmi oferă iertarea, cu condiţia unei autocritici. O astfel de propunere este generoasă. Ea mă obligă la un moment de reflexie. Voi accepta sau nu mâna care mi se întinde?“

Ca un actor care îşi dă seama de starea de spirit a sălii de spectacol, dacă publicul e emoţionat, dacă se plictiseşte, se amuză etc., am simţit şi eu o tensiune extraordinară în sală. Era clar că toată punerea în scenă şi, acum, vorbirea mea creaseră o stare de suspans.

„Tovarăşi“, am continuat, „în aceste puţine momente, a trebuit să pun în balanţă tot destinul meu. Tot viitorul meu. Am avut de ales. Am ales“.

Mi se părea că tensiunea atinsese apogeul.

„Am ales. Nu, nu voi reveni nici asupra cererii mele de plecare, nici asupra declaraţiilor mele privind internările psihiatrice.“

S-a auzit o rumoare. Tensiunea a scăzut brusc. „În cazul ăsta“, a spus Pp., „o să trecem la vot. Cine este pentru eliberarea din funcţie a doctorului Vianu?“ Toate mâinile s-au ridicat. „Cine este împotrivă? Nimeni. Cine se abţine? Nimeni.“

S-a auzit o voce tardivă. Provenea de la un general-medic în uniformă. „Eşti un trădător, domnule“, a strigat.

Sala tăcea, parcă lovită cu leuca. L-am observat pe L.X., eminentul internist care-mi făcuse recomandarea de intrare în partid, devenită acum inutilă. Îşi sprijinea bărbia în mâini, pe gânduri, exact cu gestul şi privirea pe care i le cunoşteam, în faţa unui caz greu de rezolvat.

„Şedinţa s-a încheiat“, a anunţat Pană cu o voce revenită din piţigăială.

Ne-am ridicat. Am străpuns mulţimea. Nimeni nu mă privea. Totuşi, au fost două semne. Panait Sîrbu, marele ginecolog, s-a apropiat, m-a bătut pe umăr a încurajare. Un necunoscut, un tânăr, s-a apropiat de urechea mea şi mi-a spus: „Bravo, domnule, scopul a fost atins“5. Am ieşit în stradă cu un inimaginabil sentiment de triumf. Nu numai că-i înfrânsesem, dar înfrânsesem în mine frica. Mi se părea că eram, de acum încolo, invincibil. Am mers acasă, i-am povestit Ioanei şedinţa. Am primit şi o vizită. A vechii noastre prietene Monica Constantinescu (născută Nicolau), care fusese de faţă, extrem de impresionată, de entuziastă, plină de