...Ca un funcţionar care se întoarce la slujbă după o duminică de distracţii, am continuat cu ancheta la Miliţie. Care se apropia de sfârşit. Amabilo-unsurosul Popescu m-a anunţat după câteva zile că dosarul meu fusese încheiat, va fi înaintat Tribunalului. Unde trebuie să mai fac faţă unui interogatoriu, al procurorului de astă dată.

A trebuit să semnez luarea de cunoştinţă. Şi, fireşte, am citit întregul dosar. Nu aveam nimic de corectat la declaraţiile mele, erau corect reproduse, dar le-am citit şi pe ale celorlalţi. Ale colegilor mei de la Clinica de Psihiatrie. Toate, fără excepţie, mă incriminau, spuneau că psihiatria politică era o pură invenţie. Unele aveau un ton mai răutăcios, chiar net agresiv, altele erau mai ponderate. Se găsiseră chiar unii să mă laude pentru calităţile mele de psihiatru, negând totodată că ar exista psihiatria politică. Nu mă aşteptam la altceva, mi-am spus; dar, în fundul sufletului, eram amar. Nici o tresăltare de solidaritate din partea cuiva. Am înlăturat gândul. Ştiam prea bine în ce fel de regim trăiam şi cum se fereau oamenii să aibă păreri sau să vehiculeze informaţii, altfel decât pe la colţuri.

De atunci s-a produs între mine şi psihiatria românească o ruptură pe care nici oamenii, nici timpul n-au reuşit să le vindece. Evident (cu excepţia notabilă a profesorului Brânzei), nimeni nu mi-a luat apărarea. Dar, când m-am întors în ţară, în 1990 şi după aceea, adevărul istoric al persecuţiilor psihiatrico-politice a rămas în afara vulgatei oficiale. El ar putea face obiectul unei recunoaşteri acum, curând, când scriu (noiembrie 2006). Dar niciodată breasla nu va accepta această idee cu luciditate şi umilinţă. De aceea eu am rămas un outsider. La Spitalul Central m-am întors, am dat ochii chiar cu V., deja pe atunci slăbit, mort în anii ’90, orb, alcoolic; am revenit adesea între acele ziduri, dar, în fond, am fost resimţit ca un trădător. Chiar dacă am păstrat doi-trei prieteni, corporaţia ca atare mi-a rămas ostilă. Nu cu statutul meu de exilat am avut marea problemă reîntorcându-mă, ci cu cel de psihiatru care a îndrăznit să vorbească de rău nu pe psihiatri în genere, ci pe unii foarte puţini dintre ei şi despre abjecţia colaborării. Breslele nu suportă nici o ofensă.

3 Institutul de Medicină şi Farmacie (n.a.).

4 Vezi în „Addenda” stenograma întregii şedinţe (n.a.).

5 După 30 de ani, persoana care mi-a strâns mâna în acea împrejurare s-a „autodenunţat”. Tânărul medic devenise acum profesor la Facultatea de Medicină, C. Ionescu-Târgovişte (n.a.).

XII

...Nego, în timpul ăsta, fusese arestat. Nu-i iertaseră faptul de a-l fi sprijinit pe Goma şi pe acela că atrăsese şi pe alţii în contestarea regimului. În speţă, pe mine. Căutau probe împotriva lui şi ce era mai simplu decât să-l compromită, ca homosexual?

...La sfârşitul interogatoriului, colonelul Popescu, cu aerul că uitase ceva, mă reţinuse: „Ah, am uitat! Domnule doctor, mi se pare că-l cunoaşteţi bine pe Ion Negoiţescu. Ce părere aveţi despre el?“. L-am privit cu o nedumerire care nu încerca să-şi ascundă afectarea: „Negoiţescu? Un om admirabil!“. „Nu“, a insistat colonelul, „asta ştim, dar... aşa, în general...“. L-am privit cu aerul cel mai şiret de care eram capabil: „Am înţeles ce vreţi să spuneţi, domnule colonel! Vreţi să mă întrebaţi dacă e homosexual? Ei bine, nu! Categoric, nu. Un om ca el nu e capabil de o asemenea...“. Nu-mi găseam cuvintele. „De astfel de acte abjecte“, spuse ofiţerul venindu-mi în ajutor. „Exact!“ Era o situaţie amuzantă. Îmi băteam joc de anchetatorul meu, iar el nu putea decât să participe la gluma cinică, la umorul absurd.

După ce mă despărţisem de anchetatorul de la Miliţie, m-am gândit la un apărător şi am şi luat contact cu un avocat destul de cunoscut, C., care avea un fiu medic, o cunoştinţă. Am constatat că nu era uşor să-ţi găseşti un apărător în perspectiva unui proces politic. În speţă, avocatul, auzind despre ce era vorba, mi-a spus că era prea ocupat. Mi-a dat totuşi o veste care trebuia să mă liniştească: aniversarea unui secol de la Independenţa de Stat a României era prilejul unei amnistii prezidenţiale. Aveau să fie graţiate toate pedepsele privative de libertate sub doi ani de închisoare. Iar încadrarea faptei mele, calomnia la adresa Securităţii şi a lui V., prevedea o pedeapsă de maximum doi ani. Graţierea includea şi dosarele în curs de instruire. Nu aveam să păţesc nimic, conchidea avocatul...

Nu era uşor să faci faţă acelei solitudini. Impresia că eram un ciumat se accentuase în urma refuzului avocatului de-a mă apăra.

După ce ancheta la Miliţie se încheiase în chipul amintit, mi s-a comunicat că urma o anchetă politică, la Securitate. Am plecat din Calea Rahovei într-un local al Organelor din strada Dobrogeanu-Gherea, vizavi de Miliţia Capitalei. Interlocutorul meu era un colonel, Cepraga. Era rutinat, interogatoriul lui urma un anumit tipic. Politeţea aproape excesivă era brusc înlocuită cu o grosolănie violentă. De la „domnule doctor, domnule profesor, o persoană ca dumneavoastră“ etc. putea trece la „Vianule, eşti în căcat până-n gât“. Urmarea era din nou curtenitoare, ca şi cum ar