fi urmărit ca eu însumi să mă îndoiesc de cuvintele insultătoare pe care le auzisem, să mi se pară că aveam halucinaţii... Îmi aduc aminte destul de puţin de conţinutul acelor şedinţe care începeau dimineaţa la 9.00 şi se terminau târziu după-amiaza.

Am folosit atunci o armă nepermisă, şi nu îmi face plăcere s-o povestesc: fiindu-mi greu să dorm după câte o zi de excitaţie şi luptă autodefensivă, luam la culcare un somnifer. O idee îmi venise, care mi-a fost de cel mai mare folos: trezindu-mă, dimineaţa, odată cu cafeaua, luam o pastilă de Preludine, un medicament moderator al apetitului, dar, în acelaşi timp, ca derivat al amfetaminei, un excitant psihic. Aşa se explică faptul că eu, acuzat şi lipsit de apărare, cu enormul aparat de represiune peste mine, gata să mă neutralizeze, am fost tot timpul, psihologiceşte, cu moralul deasupra anchetatorului meu. El venea dimineaţa la birou cu ochii scoşi de nesomn, de şedinţe care se prelungeau noaptea (poate şi de un şpriţ în plus), în timp ce eu, drogat în mod ştiinţific, eram în mare formă, cu verbul prompt, câteodată chiar tăios. Aşa că bietul Cepraga, de la un moment dat încolo, hotărâse că tactica de tipul „eşti în căcat până-n gât“ nu era rentabilă şi devenise constant politicos. Mi se cerea să scriu declaraţii, aşterneam pagini întregi cu stiloul meu cu peniţă de aur, ceea ce avea darul să-l enerveze. Aveam grijă ca textele mele să fie cât mai insipide, lungi vorbării care nu compromiteau pe nimeni.

În fond, ei nu aveau să afle ceva nou de la mine, fiindcă ştiau tot despre „grupul Goma“, care nu era propriu-zis unul, fiind compus din oameni foarte diferiţi, al căror scop comun era să plece din ţară sau, precum Ion, să obţină o anumită slujbă. Ei înregistraseră tot cu microfoanele lor ultraperformante, iar ce nu reuşiseră să afle astfel obţinuseră prin bătaie de la „clienţii“ lor, foşti deţinuţi: Ion şi alţii. Ei nu voiau altceva de la mine decât să mă dezic de Goma, dar, informaţi că aveam o anumită protecţie internaţională, nu aplicau direct violenţa asupră-mi (incidentul cu Tudor fusese un eşec pentru ei, le agravase situaţia în străinătate). Pe scurt, eu eram, în termeni şahistici, într-o situaţie de „pat“. Cum aveau ei să iasă din ea?

Spun „ei“ fiindcă eu aveam sentimentul pozitiv că dominam situaţia. Pe deasupra, primeam semne publice de simpatie. Chiar de la necunoscuţi. Pe calea Dorobanţi m-am întâlnit cu un tânăr care s-a recomandat „ziarist la Televiziune“. „Doresc să vă felicit“, mi-a spus aproape în trecere, nu era bine să fie văzut cu mine, dar a ţinut totuşi să mi-o spună. Am mai primit, tot pe stradă, alte felicitări, de pildă, de la Răzvan Theodorescu, care m-a şi sărutat pe frunte. Tot pe Dorobanţilor m-am întâlnit cu Geo Bogza. Când m-a văzut, şi-a deschis larg braţele, cu care m-a înconjurat. „Domnule Ionel, (aşa îmi spunea el, domnule Ionel), am ascultat la radio scrisoarea dumitale către Goma. Admirabilă! Un singur lucru nu mi-a plăcut... de ce să spui că eşti disperat? Nu e bine să spui asta, nu trebuie!“ I-am mulţumit, ne-am despărţit. Îl vedeam pentru ultima oară.

Aveam momente când regretam că voi pleca. Eram liber. A fi liber nu înseamnă a fi fără piedici, fără lanţuri. Dimpotrivă, libertatea din capul tău face ca piedicile şi lanţurile să-ţi mărească senzaţia de libertate. M-am simţit mult mai liber atunci, la Bucureşti, în primăvara lui 1977, decât în lungii ani în care, mai târziu, am trăit ca un cetăţean al lumii occidentale, voiajând, scriind cronici pentru Europa Liberă (de data asta, asumându-mi riscuri mai mici decât luasem printr-o simplă vizită la Goma), luând atitudine împotriva psihiatriei politice, în cadrele instituţionalizate ale unei ONG. Libertatea nu este o stare, este o mişcare. E o dinamică. Pentru mine, este valoarea supremă. Mă imaginam rămânând pe veci în ţară, fără sentimentul penibil de-a trăi în minciuna care mă ţintuise ani de zile. Era o perspectivă delicioasă. Totuşi, trebuia să merg înainte. Erau toţi ai mei în joc, nu puteam să-i sacrific pentru narcisismul propriului sentiment de slobozenie.

Desigur, dacă aş fi fost arestat, lucrurile s-ar fi schimbat. Nu pot spune cum aş fi rezistat la o anchetă ca deţinut. Nimeni nu ştie cum s-ar comporta într-o condiţie mai grea decât cea în care s-a aflat. Dar situaţia era aşa cum era şi pentru că refuzasem arestarea! Nu vedeam precis viitorul, dar eram optimist.

Nego, între timp, fusese eliberat. Doinaş, extrem de speriat, se mobilizase pentru el, fusese la Secretarul CC Burtică. Acesta întrebase „sus“. Şi i se răspunsese că Negoiţescu ar putea fi eliberat, cu condiţia să-şi exprime regretele referitor la solidarizarea cu Goma. Dintre noi toţi, Nego risca cel mai mult. I se pregătea un proces care punea în lumină acte sexuale cu minori. Ar fi putut să fie condamnat la zece ani de închisoare. El era un „vechi client“, care mai făcuse patru. Era mai mult decât putea suporta. De aceea îl înţeleg şi cred că nici un om cu bun-simţ şi cu un minimum de caritas nu-l poate condamna că a acceptat un compromis. A fost eliberat pe cuvânt şi a scris un articol în România literară în care spunea că nu acceptă ca numele-i să fie utilizat împotriva ţării sale. Mai târziu a fost autorizat să plece în exil. Virgil Ierunca l-a blamat, i-a spus că ar fi trebuit să accepte închisoarea, exilul intern etc. Că ar fi trebuit să fie „un nou Avram Iancu“. Uşor de spus, de la Paris. Eroismul e o stare de graţie, o vocaţie, nu se comandă. Sublimul nu poate fi o sarcină de partid.

...Eu primisem semne ale pregătirii procesului răsunător ce urma să i se facă lui Nego. Mi se ceruseră declaraţii despre el la Secu. Nu făcusem nici o aluzie la problemele