lui de „moravuri“, ci numai elogiul lui ca intelectual etc. Într-o seară, una dintre acele seri de familie, netulburate de activităţi mondene, a apărut la noi un băiat pe care-l cunoscusem (nu-i voi da numele, era adolescent şi tinereţea trebuie protejată). Nego fusese nebuneşte îndrăgostit de el (trebuie să fi fost în vara lui ’73, ’74 sau poate chiar ’75). Şi pot spune că asiduităţile lui faţă de acest tânăr lipsit de chemare pentru homosexualitate s-au învecinat cu o siluire. Nu pot vorbi de viol fizic, fiindcă nu era genul lui Nego. Dar o dură presiune morală cert existase. Eu eram confidentul şi ieşisem odată cu cei doi, băusem o bere la Athenée Palace, asistasem la euforia lui Nego, care se realiza amoros. Ceva mai târziu, probabil vara următoare, fusesem într-o excursie cu Ioana şi copiii, poposisem în satul de unde era acest băiat. În casa lui de ţară avea o bibliotecă extraordinară şi dovedea că a citit-o. Cu mintea lui proaspătă, de adolescent de primă generaţie, reţinuse pe Dostoievski, pe Shakespeare, pe Cehov şi-i comenta cu uşurinţă. Acum apărea la mine acasă în Mureşanu plângând, arătându-mi buletinul „de Bucureşti“, pe care „cu laba lor murdară“ puseseră o ştampilă: „anulat“. E clar că-l folosiseră pentru a-l distruge pe Nego. Iar bietul băiat era prea dezarmat pentru a rezista. Cam aşa lucrau Organele pe atunci.

Eram urmăriţi, Ioana şi cu mine, de maşini ale Securităţii cu număr banalizat. Mă jucam chiar cu ei, schimbând direcţia brusc, luând-o pe străzi secundare, oprindu-mă, repornind. Imposibil să scăpăm de ei! Îi foloseam pe copii pentru a transmite anumite mesaje, ca de pildă, odată, Doncăi Vianu, venite din Germania, căreia i-am transmis prin Ştefan să telefoneze când se va întoarce la Paris celor ce se interesau de soarta noastră. Porneam de la premisa că copiii pot să circule fără să fie urmăriţi.

Simţeam nevoia să se ştie despre noi în străinătate. Înştiinţasem pe Jean Cantacuzène, de la Paris, care telefona mereu. Într-o dimineaţă, am pornit, Ioana şi cu mine, în maşină, într-un fel de campanie de „relaţii publice“. Am făcut ocolişuri complicate, conform strategiei deja încercate (fără succes), pentru a-i păcăli pe urmăritori. Acum aveam impresia că am scăpat de ei! Am parcat maşina pe o străduţă de lângă Baba Novac, am mers pe jos în lungul blocurilor. Părea că nu ne urmăreşte nimeni. Totuşi, era o maşină oprită ceva mai sus de noi, în care stăteau impasibili doi inşi... Am ieşit pe strada principală şi ne-am oprit la oficiul poştal Balta Albă. Acolo am pus la cutie o scrisoare, pe al cărui plic era indicat un nume fictiv de expeditor: Ion Popescu. Era un mesaj către mătuşa mea Monica din America. O puneam la curent cu întâmplările, o rugam să facă ce credea ea că e mai bine. Satisfăcuţi, credeam că am reuşit să-i fentăm pe securişti. Ne înşelam!

De la poştă am mers la tanti Viky, mătuşa mea, care trăia într-un apartament de bloc. Viky, pe care o vizitam lunar pentru a-i aduce o mică sumă de bani, auzise de peripeţiile mele. Era îngrozită şi deloc aprobatoare. Auzise că Goma era „un fel de golan, un om oribil, un escroc“. Cum puteam eu, doctorul de care ea era mândră că-i e nepot, să mă asociez cu un asemenea individ? Dar de unde-i veneau informaţiile? De la o vecină de bloc, o doamnă X, o persoană foarte cumsecade! Soţia unui colonel de Securitate! Lăsând la o parte explicaţiile, i-am spus că voiam ceva precis, să telefonez de la ea, fiindcă telefonul nostru tot închis era. I-am spus despre ce era vorba, ea n-a şovăit. Deci i-am dat prietenei şi colegei noastre de facultate Liliana Halfon un telefon, la Geneva. Şi i-am povestit cum se petreceau lucrurile. Acest ultim demers s-a dovedit eficient, eforturile Lilianei adăugindu-se celor ale parizienilor, întru izbăvirea noastră.

Dar de telefonul acela avea să se afle (ca şi de scrisoare). Odată cu următoarea factură, Viky a primit o scrisoare de la direcţia PTT în care i se atrăgea atenţia că era răspunzătoare de apelurile care se dădeau de la postul ei. Toate, absolut toate telefoanele erau supravegheate, toate scrisorile externe erau deschise. Demonstraţia avea să-mi fie făcută mai târziu.

Tensiunea devenise maximă. Ceva trebuia să se petreacă. De la spital, pe căi ocolite, mi se transmisese că veniseră tipii de la Secu, căutaseră insistent prin dosare, voind să-mi găsească afaceri compromiţătoare. După cum deciseseră să-i facă lui Nego un proces de moravuri, voiau să-mi facă mie unul de corupţie. Dar nu reuşiseră să încropească ceva compromiţător. Nimeni nu voise să depună mărturie împotriva mea.

Cepraga făcea presiuni tot mai mari asupră-mi. Interogatoriile deveniseră mai ales un soi de „comentarii de text“ ale scrisorii către Goma. De ce îi făceam, se mira colonelul, asemenea complimente, spunând în textul meu că are „o colosală experienţă a durerii“, că era „angajat cu toată fiinţa într-o luptă cu puţine şanse pentru această ţară minunată...“? Eu refuzam să mă lepăd în orice fel de Paul. Într-o seară, colonelul încercă marea cu degetul, servindu-mi argumentul suprem. Luă un aer misterios şi solemn spunând: „Domnule doctor, trebuie să vă desolidarizaţi de Goma“. „De ce?“, l-am întrebat cu oarecare nonşalanţă. Răspunsul veni, cu o voce cavernoasă: „Pentru că a trădat!“. Era clar: complicitatea la trădare se pedepsea mai greu, infinit mai greu decât banala calomnie pentru care aveam să fiu, oricum, graţiat (din cauza centenarului Independenţei). Voia să deduc că mi (ni) se pregătea un alt proces, mult mai primejdios? Nu trebuia să mă las intimidat. I-am răspuns că „trădare“ înseamnă vinderea unor secrete de stat sau predarea unei poziţii militare fără luptă. Nu vedeam cum ar fi putut Paul Goma să fie „trădător“. Adevărul era că, în concepţia comunismului „de război“ pe care-l trăiam, orice abatere de la politica partidului se situa în logica trădării...

În această stare de spirit,