am plecat cu Ioana, într-o sâmbătă dimineaţă, la Zamora, în vechea vilă a familiei, care acum aparţinea surorii mele Măriuca. Am ajuns acolo către prânz, am mâncat ceva şi ne-am culcat. Am adormit greu. Pentru prima dată de multă vreme mă relaxasem cu totul...

...M-am trezit pradă unei anxietăţi insuportabile. Confuz, nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Mi-a trebuit mai mult decât o clipă să înţeleg: aveam cvasicertitudinea că voi fi arestat. Arestat şi condamnat, în cadrul unui proces-pretext. De pildă, pentru o afacere de corupţie. În nici un caz pentru motive politice. Acesta era sensul cercetărilor care se făceau la spital. Aşa cum îl neutralizaseră pe Nego, aveau să facă şi cu mine. Era prea evident.

I-am spus Ioanei revelaţia pe care o avusesem în somn. Reacţia ei fost probabil singura care ar fi putut să-mi facă bine. „Nu-i nimic“, mi-a spus, „or să te aresteze, or să te condamne, o să stai un an-doi la închisoare şi ai să ieşi! La urma urmelor, atâţia din familia noastră au păţit acelaşi lucru şi n-au murit!“. Vorbele ei, care anticipau cu seninătate cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla în momentul dat, m-au liniştit nespus. Recăpătam simţul proporţiilor. Simplul fapt de-a exista e un privilegiu, interpretam eu spusele ei. Faptul că o carieră ţi-e zdrobită, că trebuie să te desparţi pentru un timp de-ai tăi, că ai să înduri o viaţă inconfortabilă, brutalităţile inerente detenţiei nu e totuşi esenţialul. Dacă păstrezi speranţa – şi ar fi fost ruşinos să disperi pentru atâta lucru –, atunci viaţa îşi va arăta din nou farmecele. Mi-am amintit şi dojana plină de umanitate a lui Geo Bogza, care îmi spusese atunci, pe Dorobanţi, că un singur lucru nu era licit: disperarea. Am făcut deci o lungă plimbare pe drum de seară, ne-am întâlnit, ca de atâtea ori în copilărie, cu vacile care se întorceau de la păscut cu tălăngile şi cu roiul de muşte care le înconjurau. Zamora era cea dintotdeauna, viaţa nu se schimbase. Şi nu avea să se schimbe, atâta timp cât păstram încrederea în mine, cât mă bizuiam pe ce era fundamental: chiar viaţa noastră.

Ne-am întors acasă pentru cină. Am ascultat puţină muzică. Târziu, către miezul nopţii, am pus Europa Liberă. Vorbea Monica Lovinescu. Despre ce? Despre mine, despre noi. Povestea despre articolul pe care-l publicasem, adeziunea mea la mişcarea Goma, hărţuirile la care fusesem supus, vorbea despre psihiatria politică, despre dorinţa mea de-a fi lăsat să emigrez... Cronicile Monicăi durau maximum douăzeci de minute. În noaptea aceea a vorbit patruzeci şi cinci, dând peste cap schema obişnuită a programului. La sfârşit, sentimentul de-a fi depăşit frica, sentimentul de invulnerabilitate pe care-l descoperisem tocmai în această vreme, încrederea postulată de evanghelii, dorinţa unei vieţi autentice, nefalsificate erau absolut dominante. Nu mi se putea întâmpla nimic cu adevărat rău.

Duminică seara eram înapoi în Bucureşti. Luni am mers, ca la „servici“, la ancheta care continua. Cepraga era mai obosit ca niciodată, cu ochii scoşi. „Ai ascultat, dom’le?“, mi-a spus cu un aer lugubru, ca şi cum lui i s-ar fi înecat corăbiile. Era vorba, evident, de emisiunea Monicăi. „Am ascultat!“ „Şi ce-i de făcut?“, se plânse el comic. „Nu ştiu!“ A tăcut un moment. Apoi mi-a înfăţişat soluţia: ei aveau să ne dea paşapoarte. Eu am să mă abţin să mai fac declaraţii. Şi aveam să semnez pe loc o hârtie în care afirmam că, vorbind în scrisoarea deschisă despre „mediocritatea neghioabă dându-şi aere savante, forţa brutală călcând în picioare elanul creator, minciuna travestită în dogmă absolută dând cu obrăznicie lecţii de bun-simţ adevărului celui mai elementar“, nu mă referisem „la conducerea de partid şi de stat“. Asta-i durea pe ei cel mai mult, că făcusem o (o, cât de transparentă!) aluzie la Ceauşeşti! Paris vaut bien une messe, mi-am spus, şi am acceptat.

XIII

Criza majoră fusese depăşită. Din ziua aceea am fost chemat la Secu numai o dată, de două ori pe săptămână, „monitorizat“ de acelaşi Cepraga.

Pusesem şi eu o condiţie: să mi se restabilească telefonul, întrerupt de mai multe săptămâni. Veniră nişte reparatori de la Telefoane. Dacă până atunci nu eram sigur că eram ascultat în casă, acum puteam să am certitudinea asta. În orice caz, în birou, unde se găsea aparatul. Mi se înapoie buletinul de identitate.

Lumea reveni încet. Unul dintre primii întorşi a fost Gelu Ionescu. Fusese şi el chemat la Securitate, să dea seamă de relaţiile lui cu Vlad Georgescu şi cu Ion Vianu. Era cam mult. Fuseseră grosolani cu el, unul dintre anchetatori îi spusese: „Vezi că-ţi scap o palmă“. Dar, în fine, regăsea puterea de-a veni. Mai veni şi vechea prietenă Dorana Coşoveanu, care fusese şi ea „tachinată“ de un securist, întrebată despre familia Vianu.

Era o situaţie comică. Eram conştienţi că exista câte un microfon în cele două încăperi unde era şi un telefon: biroul şi camera de culcare. Deci acolo vorbeam ca la teatru, conştienţi că eram ascultaţi. Am sucombat, stimulat şi de un prieten, la ispita de-a face declaraţii care să ajute plecarea noastră, de pildă, cea că nu vom „vorbi“ în Occident, adică nu vom face declaraţii împotriva regimului. Când voiam să vorbim, Ioana şi cu mine, lucruri pe care nu trebuia să le ştie „Secu“, ne încuiam în baie, lăsând să curgă apa.

O altă vizită aveam să primesc în zilele următoare. Au sunat două persoane la uşă, le-am deschis. S-au prezentat: Manuel Lucbert şi doamna. El era corespondentul Le Monde sosit la Bucureşti, oficial pentru solemnităţile legate de centenarul Independenţei. De fapt, era interesat de evoluţia disidenţei în România. Fuseseră urmăriţi? m-am