interesat poftindu-i. Sigur nu fuseseră urmăriţi, luaseră un taxi până la statuia Aviatorilor, de acolo au mers pe jos. Nu era nimeni. În camera unuia dintre copii, unde ştiam că nu sunt microfoane, am stat îndelung de vorbă cu Lucbert, i-am descris situaţia. La urmă, mi-a venit o idee: să profit de vizită, să-i dau un text pentru Le Monde, o scrisoare deschisă către Ceauşescu în care ceream eliberarea lui Goma. Zis şi făcut. Am trecut în altă cameră; în timp ce Ioana făcea conversaţie cu cei doi, am scris o pagină în franceză. I-am dat-o, el a promis că o va ţine în seiful Ambasadei Franţei până la plecare, după care o va publica. Să ne mai vedem, am decis. Va veni el peste două zile.

A doua zi, Cepraga avea un aer mucalit. „Pe cine aţi mai văzut?“ „Pe nimeni!“ „Cum, chiar pe nimeni?“, a zis el cu o vădită ironie în glas. „Nu!“ „Domnule doctor, de ce nu spuneţi adevărul? A fost Lucbert la dumneavoastră ieri seară!“ Era rândul meu să fiu ironic. „Vă felicit“, am spus, „lucraţi bine“. „Nu mi-aş putea permite să greşesc“, a spus colonelul cu vădit orgoliu. „Şi ce aţi vorbit?“, a continuat. „Despre ziua Independenţei, despre istoria României!“ „Numai atât?“ „Da!“ Oricât de mult a insistat, am refuzat să-i spun. Chiar dacă i-aş fi spus, erau numai lucruri pe care le putea bănui, nu eram un conspirator, eram numai un om care spusese nu. Dar nu trebuie să-l obişnuiesc cu prea multă sinceritate, mi-am spus. Îi dai două degete şi-ţi ia toată mâna.

M. Lucbert a revenit. De data asta, tovarăşii nu se mai jenau. S-au văzut flash-urile aparatelor de fotografiat, declanşate din micul spaţiu comercial situat chiar în faţa intrării casei, un magazin totdeauna închis, care-şi vădea astfel natura de local conspirativ pentru Secu. De data asta, ziaristul a stat doar câteva minute. Goma fusese eliberat, m-a anunţat. Scrisoarea mea nu-şi mai avea rostul. I-am spus s-o distrugă. Ne-am despărţit, el avea deja articolul lui pentru Le Monde în cap. Unul în care avea să descrie atmosfera din Bucureşti, cu sărbătorile ei, cu eliberarea lui Goma. De data asta, tovarăşii lucraseră bine, daunele morale suferite de ei erau minime.

Da, Goma fusese eliberat. M-am pomenit cu vizita lui Breban. Voia să ne felicite pentru atitudinea noastră şi să ne ofere ultimul lui roman, Buna Vestire. Părerea lui era că avea să ni se „dea drumul“. Îl vedea pe Pleşiţă din când în când, avusese impresia că se merge către o soluţie à l’amiable. De altfel, se întâlnise şi cu Goma. Nu voiam să-l văd? Ba da. Am mers a doua zi în apartamentul din Luterană al lui Breban, a sosit şi Paul, uşor palid, marcat de sejurul la pension. Bineînţeles, fusese urmărit până la uşa lui Nicolae. Era pesimist. Toţi semnatarii plecau. El avea să rămână singur. Nu se schiţa o adevărată opoziţie. Trăia foarte greu, în noul apartament care le fusese repartizat, la capătul extrem al Drumului Taberei, dincolo de care începeau lanurile de porumb. Obligatoriu, pentru a nu intra în prevederile legii pentru parazitism, acceptase un post la Biblioteca Centrală de Stat. Ar trebui să plece şi el, i-am spus. Nu voia, se simţea, spunea, răspunzător de soarta celor rămaşi. Era ultima dată când îl vedeam pe Paul la Bucureşti. A rezistat până în toamnă, când, semnând o declaraţie formală de concesii, ca a mea, i s-a oferit un paşaport şi a sosit la Paris.

Breban mai spunea: „O să plecaţi. Poate că plecarea voastră nu e definitivă“. Îi răspundeam: „Nu, e sigur că plec pentru totdeauna. Nu poate fi vorba de întoarcere“. „Şi totuşi“, spunea el filosofic, „nu ştii. Atâta cât trăieşti“.

Ultima preocupare a tovarăşilor era: trebuia să lucrez. Să fiu în câmpul muncii. Eu nu simţeam această nevoie. Speram să plec curând. „Dar ştiţi, în R.S. România toată lumea munceşte. Cine nu munceşte e un parazit social.“ Era un statut de neinvidiat. Faptul că toată lumea trebuie să fie în „câmpul muncii“ era o dogmă a socialismului (existau şomeri, dar nu erau recunoscuţi ca atare). Şi cu plecarea, desigur, în principiu e da (spuneau tovarăşii), însă poate să mai dureze. Nu se ştie.

Începea un război al nervilor. A trebuit să accept, în principiu, să mi se dea un post. Trebuia să mă prezint la Direcţia Sanitară. Acolo erau la curent. Funcţionara care m-a primit mi-a spus că voi fi anunţat, să aştept. Exista o propunere, să merg la Policlinica Uzinelor 23 August. Printre muncitori, am reflectat eu mergând la colonel în vizitele mele obligatorii. Îmi pare bine să merg acolo, voi cunoaşte mai bine, înainte de-a pleca, realităţile României muncitoreşti. Cepraga părea contrariat de interesul meu brusc pentru clasa muncitoare. În schimb, nea Găină, mecanicul auto, care ştia povestea, ca toată lumea, de la Europa Liberă, aprecia lucrurile altfel: „Păi, vă trimit acolo ca să vă supravegheze mai bine. Acolo, unul din trei sunt ginitori“.

Grea problemă le mai puneam! În cele din urmă, am primit un telefon de la Sănătate. Fusesem numit la Policlinica „Drumul Taberei“. Entuziasmul meu de-a fi în contact direct cu clasa muncitoare îi lăsase pe gânduri. A început atunci o perioadă „stabilă“. Aşteptam răspunsul la cererea de paşaport, dar, deodată, parcă se îndepărtase perspectiva plecării. Perioada a durat două luni, până când a sosit aprobarea paşapoartelor. Două luni cât doi ani. Munca la policlinica de cartier era epuizantă. Dacă într-adevăr urmăreau să mă împiedice să mai fac altceva decât treaba zilnică, să mă pună cu botul pe labe prin muncă, reuşeau. Lucram în două ture, în zile alternative, de la 7.00 la 2.00 sau de la 2.00 la 9.00 seara. Faţă de activitatea de la clinica universitară, eram la ani-lumină distanţă. Pare greu de crezut, dar aveam, în cele şapte ore de muncă, până la