120 de consultaţii! Jumătate dintre ele erau semnături pentru permisul de circulaţie, dar mai rămâneau atâtea zeci. Majoritatea erau oameni epuizaţi, alienaţi socialmente, aşa cum îi definisem în articolul meu despre neurastenie; voiau un concediu medical, poate un tranchilizant, să doarmă. Le acordam certificatul cu uşurinţă. Aveam foarte puţine minute pentru a rezolva cazul, sub presiunea valului celor care aşteptau la uşă. Fiecare zi se asemăna cu cealaltă. Colegii mei erau oameni cumsecade şi păreau că nu ştiu nimic despre motivul numirii mele acolo, ceea ce era desigur fals, cel puţin fiindcă ascultau şi ei Europa Liberă. Nu pot să spun mai mult despre aceste două luni, decât că au fost o scurtă eternitate. Dar s-a produs un incident amuzant, care merită să fie amintit.

Era într-o după-amiază. M-am pomenit cu un telefon de la Ioana, care nu mă suna niciodată la slujbă. „Au telefonat de la Paşapoarte“, mi-a spus, „au cerut să te duci de urgenţă acolo“. Am plecat ceva mai devreme, am ajuns pe strada Iorga pe la 8.00 seara. Într-adevăr, eram aşteptat. Am fost introdus într-o sală prost luminată. La o masă lungă oficia o „comisie“. Erau mai mulţi, poate şase-şapte oameni, care mi s-au părut bătrâni şi prost îmbrăcaţi, în costumele lor de stofă groasă cu umerii înguşti. Aproape toţi ţineau câte o ţigaretă între degetele gălbejite. Puţea a tutun. Acei derizorii juzi ai infernului m-au poftit să şed. „Sunteţi Vianu Ion?“, m-a întrebat cel mai bătrân. „Aţi făcut o cerere de plecare definitivă din ţară?“ Am confirmat. „Cererea dumneavoastră a fost respinsă.“ Nu am reacţionat în nici un fel, am continuat să-i privesc indiferent. A urmat o tăcere care trebuie să fi durat treizeci de secunde, dar mi s-a părut veşnică. Nu arătam în nici un chip că reacţionez. Aşa că bătrânul-cel-mai-bătrân, cel cu degetele cele mai galbene de tutun, cuprins parcă de o anumită nelinişte, m-a întrebat dacă nu aveam nimic de spus. „Voi trage consecinţele“, am răspuns enigmatic şi, în timp ce unul dintre ei îmi spunea că pot pleca, m-am ridicat şi am ieşit. Eram calm şi fără regrete. Ce simplu, psihiatru în Drumul Taberei toată viaţa. O situaţie stabilă, de invidiat.

Acasă am povestit. „Vor război, or să aibă război“, a spus Ioana. „Telefonăm la Paris.“ Am cerut legătura, i-am explicat lui M.F. ce se întâmplase. Eram hotărâţi să ne batem, să ieşim, să manifestăm. O luăm de la început! La rândul ei, interlocutoarea noastră era plină de energie: „Dăm la ziar, manifestăm“. Am închis telefonul, am deschis o sticlă de vin spumos. Va fi bine. Plecaţi sau neplecaţi. Va fi bine.

Tocmai când terminam „şampanica“ a sunat telefonul. S-a auzit o voce bărbătească amabilă. „Domnule doctor, aici maiorul Georgescu. Adineaori, la Secţia Paşapoarte eram în sală, la masă, ultimul din stânga“ (atunci abia îmi dădeam seama că în marginea grupului de bătrâni se găsea şi unul mai tânăr). „Ştiţi, e în legătură cu ce vi s-a comunicat... E vorba de o confuzie. Vă rog să consideraţi că tot ce vi s-a spus e nul şi neavenit. Cererea dumneavoastră e în lucru!“ „Nul îmi ajunge“, i-am răspuns cu tonul cel mai nesuferit de care eram în stare, „neavenit nu mă interesează“. În receptor se auzi un scurt râs nervos. Am închis.

Încă o dată, câştigasem.

Cepraga, care în cele din urmă încetase să mă convoace, mai făcea scurte descinderi la domiciliu. Se informa ce mai facem, pe cine am mai văzut. Eram destul de sărac în explicaţii. Dar cu acest prilej am aflat un amănunt: el fusese securistul însărcinat cu supravegherea socrului meu, Pierrot, în timpul domiciliului forţat la Ghidigeni. Un sfert de veac trecuse. Un ofiţer – o familie, mai multe generaţii... Mi se părea că citesc o pagină din Mizerabilii.

Cepraga mai făcea un soi de banc, repetitiv. „Domnule, acum ai să pleci. Eu m-am purtat bine cu dumneata, n-ai ce spune. Nu te-am brutalizat! Dumneata o să ai bani, vinzi tot. Îmi dai şi mie vreo patruzeci, cincizeci de mii...“ „De ce nu?“, răspundeam echivoc, mai în glumă, mai în serios, întrebându-mă cam perplex dacă el era chiar serios sau numai glumea. Înclinam să cred că era serios. Vizitele lui nu se explicau parcă prin interesul de serviciu.

Mai veneau Gelu, L.,... nu multă lume. Nego, poate de două ori. Ieşind din închisoare, se însurase (un vechi truc al lui, se însura pentru a treia oară). Eu nu căutam pe alţii. Mi se părea o discreţie elementară. Eram un ciumat, nu aveam să oblig pe nimeni să mă vadă.

Şi, într-o zi, am primit un telefon de la Paşapoarte. Aveam „documentele“. Era sfârşitul lunii iunie.

A început un moment dureros al vieţii noastre. Un moment de speranţă, de asemenea. Durerea, speranţa şi perplexitatea în faţa necunoscutului se amestecau într-un mod greu de conceput şi de descris.

Cam în vremea asta am primit un telefon. O voce feminină mi se adresa în franţuzeşte. Era o emisară de departe, cineva care voia să mă vadă. I-am dat întâlnire la Herăstrău, într-un colţ izolat, pe care am reuşit să i-l descriu. Am găsit acolo nu o fiinţă, ci două. Două fete adorabile de la Paris, Catherine, iubita şi viitoarea soţie a lui Mihnea Berindei, şi prietena ei, Anne Planche. Veniseră în România, ca simple studente-turiste, în fond, să se convingă de visu ce se mai petrece cu Goma şi cu alţii. Le-am făcut o trecere în revistă a situaţiei. Astfel de contacte ne scoteau din sentimentul de izolare profundă.

M-am întâlnit pe stradă şi cu Relu Cosaşu. La fel ca alţii, auzise de întâmplările noastre. „Pleci“, mi-a spus. „Te duci spre Europa, spre lumina civilizaţiei. Laşi acest loc mărunt.“ Am privit în jur. Eram pe strada Arhitect Mincu. Lângă noi era