verdeaţa parcului de la „Şosea“, iar de partea cealaltă a străzii eleganta arteră, cu vilele din anii ’30. „Niciodată nu voi uita“, am răspuns, „că am trăit într-o adevărată capitală“. Era sentimentul meu. Chiar sub sinistrul obroc comunist, oraşul nostru nu-şi pierduse aerul insolent şi păstrase o anumită libertate de postură. Ştiam, presimţeam că nu vom putea trăi la Paris, un oraş dificil. Cât timp avea să treacă până la regăsirea unei ambianţe de mare oraş? Şi, chiar dacă avea să fie, niciodată nu aş fi putut recupera sentimentul de familiaritate, de coproprietate pe care ţi-l oferă locurile natale. Fusese alegerea mea. O alegere forţată de împrejurări, dar mai ales de setea de libertate. Acum trebuia să fac faţă provocării pe care chiar eu mi-o adresasem.

XIV

Casa noastră era plină de cărţi, de mobile, de obiecte. Fiecare dintre ele reprezenta o amintire. I-am lăsat Măriucăi câteva lucruri, dar ea n-avea unde să găzduiască prea multe. Fiecare dintre prieteni a acceptat câte ceva (cât de mişcat am fost când, după zeci de ani, în împrejurări diferite, le-am primit înapoi pe unele dintre ele, de pildă, un tablou de Lucian Grigorescu de la Dorana!).

Trei sute de volume, tratate masive de filosofie, de estetică aparţinuseră tatălui meu. Le-am dăruit Institutului de Istorie Literară, care le-a găzduit într-un fond special, directoarea Zoe Buşulenga transmiţându-mi verbal mulţumiri. Am chemat un anticar pentru restul, dar, până să vină el, un zvon s-a răspândit prin oraş că se desface biblioteca Tudor Vianu. Veneau necunoscuţi (îmi amintesc apariţia insolită a unui ofiţer) care cumpărau una, două sau zece cărţi. La urmă a venit şi anticarul. Mă aşteptam să facă un inventar, dar el a apreciat dintr-o privire ce rămăsese în rafturi şi mi-a oferit o sumă pe care am acceptat-o fără să mă tocmesc. Rupsesem filele cu dedicaţii, dar au mai rămas câteva (către tatăl meu) şi ştiu că acest lucru mi-a fost reproşat.

În trei săptămâni, casa s-a golit. Ultimele au plecat, cum era şi normal, paturile noastre. Nu mai aveam unde să dormim, aşa că am petrecut ultimele nopţi la socrii mei, plecaţi între timp în Elveţia. Era foarte cald, alergăturile pentru obţinerea unui morman de acte, de adeverinţe şi de dovezi că nu avem datorii către stat erau covârşitoare.

În scurtele pauze pe care mi le îngăduiau alergăturile, mergeam la ştrand pentru a scădea efectele caniculei. Acolo, la Floreasca, m-am întâlnit cu fosta mea profesoară de marxism, Letiţia Papu. Era sora lui Edgar Papu, fostul asistent al tatei şi profesorul meu de latină medievală, omul prin care-l cunoscusem pe monseniorul Vladimir Ghika. „Edy“ nu crease încă teoria protocronistă, atât de speculată de naţional-comunişti, dar el, omul de înaltă cultură, fusese recuperat de grupul Eugen Barbu şi, prin el, de Organe. Deci Papu devenise total infrecventabil (nu spusese el odată despre Matei, care plecase: „el a trădat“?). Sora lui Letiţia, dimpotrivă. Ea, care fusese fanatică pe vremuri, care-l cita la cursuri pe Stalin cu elogii maxime, punea note diriguindu-se după criteriile luptei de clasă etc., era acum complet revenită din delirul comunist. Mă felicita cu entuziasm pentru acţiunea mea şi era extrem de critică faţă de regimul ceauşist. Întărea observaţia pe care o mai făcusem, că, în anumite împrejurări, comunismul te făcea imun la comunism. Vechii comunişti reuşeau mai uşor să se elibereze de sirenele ceauşiste. În schimb, nenorocitul ei frate catolic şi umanist devenise un instrument (ceea ce nu-l împiedica să scrie cărţi strălucite despre Baroc, Renaştere etc.). Ca şi bietul R., cel ce-mi reproşa prin interpuşi că aş fi putut pleca „şi altfel“. Oricum, dincolo de prefacerea unora dintre comunişti, era ocazia pentru mine să constat miraculoasa putere a Timpului de-a transforma şi transfigura, constatare ce s-a adâncit în cursul anilor şi care nu este decât pecetea experienţei de viaţă.

La ştrand mergeam uneori în familie. Ştefan avea pe atunci treisprezece ani, începea să fie un băieţel bine legat. Lucru aşteptat, îl întreceam în partidele de înot, dar era pentru ultima dată. În vara următoare, în 1978, aveam să facem noi întreceri, de data asta la Majorca, iar atunci nu mai câştigam.

Cu cât se apropia plecarea, cu atât deveneam mai nervos, având, ca actorii, trac. Mă temeam că se va întâmpla o catastrofă şi vom rămâne pironiţi aici. Şi, într-adevăr, Ioana s-a îmbolnăvit. O durea capul, vărsa, avea febră. Am chemat mai mulţi doctori care s-au cam bâlbâit. În cele din urmă, l-am chemat şi pe neurologul Creţan, fostul meu coleg mai vârstnic de la „Central“, care a diagnosticat o meningită virală. De unde până unde meningită? Din lacul Floreasca, unde se petreceau partidele noastre de înot! Ioana s-a internat la „Colentina“, unde şeful clinicii, Marin Voiculescu, o bine-cunoscută lichea, şi-a continuat vizita făcându-se că n-o vede. O comportare cu adevărat antideontologică.

Avea să se facă bine Ioana înainte de plecarea ce fusese deja fixată: 28 iulie (cumpărasem bilete de avion)? Vigoarea ei proverbială de Mutter Courage a ieşit din nou în evidenţă: după o săptămână, era din nou acasă şi se refăcea, deşi o anumită astenie persista, făcând ultimele noastre zile în România să fie penibile şi din acest punct de vedere.

Făceam ultimele pregătiri, adunând ce mai rămăsese prin casă, când a apărut din nou în „inspecţie“ Cepraga. Venea să mă informeze că Pleşiţă, şeful (sau viceşeful?) Securităţii, voia să mă vadă. Mă felicita acum pentru reuşita operaţiei, avea aerul să spună că fusese oarecum artizanul ei. Mi-am adus aminte de aluzia destul de transparentă pe care o făcuse la faptul că ar fi meritat, din partea-mi, o recompensă. Am hotărât să mă amuz puţin pe socoteala lui şi i-am spus că aş vrea să-i fac un cadou