mai mare, de vreo treizeci de mii. Fără să ezite şi pe un ton supărat, mi-a spus să nu-i mai pomenesc de aşa ceva. Trebuie să spun că, între timp, izbucniseră nişte scandaluri cu îmbogăţiri ilicite ale unor ştabi şi o supraveghere generalizată domnea mai ales printre responsabili. Ce imprudent fusesem!

Câteva întrevederi de adio cu vechi prieteni au mai avut loc. Unele dintre ele au fost dramatice.

Am predat, în fine, casa Spaţiului Locativ. Era vorba despre o vânzare forţată, contra sumei de 40.000 de mii de lei, jumătate din preţul unei „Dacii“. O sumă ridicolă, dar totuşi erau nişte bani, pentru că multora dintre cei ce emigrau casa le era confiscată fără acte, în folosul unor indivizi din Securitate. Eu eram un disident protejat, scandalul internaţional care se făcuse în jurul nostru era îndeajuns de mare pentru a ne acorda chiar în ochii lor o anumită onorabilitate. Nu este respectabil decât cine intimidează, cât de puţin.

Regula era că trebuia să laşi casa complet goală. Nu era tolerat nici măcar un ziar uitat într-un colţ. Ce înseamnă să goleşti complet o casă nu ştiam încă. Printr-o muncă enormă, mai ales a Ioanei, nerecuperată total din meningită, ajutată şi de familie, am reuşit. Când au venit funcţionarii de la „Spaţiu“, casa noastră, casa în care locuisem toată viaţa (cu excepţia celor optsprezece luni petrecute la Belgrad, în adolescenţă), casa în care mă născusem, era goală ca o coajă de ou. Ştiam de la bunicul meu o vorbă franţuzească, formularea unui ideal de fericire: Naître et mourir dans la même maison. Eu nu mai puteam candida la această fericire. Între timp, după zeci de ani, ea a redevenit posibilă, fiindcă mi-am regăsit casa. Dar asta e o altă poveste, neîncheiată. Am predat cheile funcţionarei şi am închis uşa în urma noastră.

Mă simţeam ca un melc fără cochilie. Această situaţie nu avea să dureze decât câteva zile, dar cine ştie?

Am fost convocat la Pleşiţă, înaltul funcţionar al Securităţii. Nu mai era individul agitat care fusese gata să mă pocnească. Acum se arăta, dimpotrivă, calm, chiar glacial. „Ai să pleci“, mi-a spus. Ştia că aveam o mătuşă în America, fiindcă surprinsese scrisoarea pe care i-o expediasem. Deci el, în calitatea lui de comandant, nu se jena să dea la iveală că violase secretul corespondenţei. El singur, nu subalternii, putea să dezvăluie procedura, un secret de stat! Îmi spunea asta fiindcă mă sfătuia călduros să plec în America, unde, ca singur moştenitor al unei respectate psihiatre, aveam să am un drum mai uşor. Şi, mai târziu, la bătrâneţe, poate voi veni în ţărişoara noastră să-mi cheltuiesc dolăreii! În fond, era încă un mod de-a mă avertiza că trebuie să păstrez o legătură cu ţara. Deci chiar pierdut nu eram. Încercau, până la urmă, să mă controleze.

Doctrina lor asta era: nimeni nu era definitiv pierdut, oricine putea fi reutilizat sub o formă sau alta. Dacă părea imposibil să fiu recrutat ca membru de partid, atunci măcar ca informator; sau, dacă nici asta nu se putea, măcar să devin mai târziu un importator de valută. „Vă înşelaţi“, i-am răspuns, „nu sunt moştenitorul mătuşii mele, ea are nouă copii!“. „Nouă copii!“, a reacţionat surprins Pleşiţă. „Păi, nu mi-ai spus tu că n-are copii?“, s-a răstit către Cepraga, care în acel moment se făcuse mic şi confuz. „Tovarăşe general, noi aşa aflasem...“ „Păi, atunci“, zise Pleşiţă, „să nu pleci în America. Du-te în Europa, dom’le, Europa e cea mai frumoasă, ţi-o spun eu, că eu am fost peste tot cu Tovarăşul“. Nu am reacţionat la familiaritatea lui, nu apreciam deloc această bruscă reîncălzire a atmosferei. S-a însărcinat el s-o curme. „Şi să ştii“, a spus, „că nu trebuia să dai declaraţii când ajungi acolo. Cu chestia aia, cu internările politice. Care e falsă, de altfel. Ăia sunt cu adevărat nebuni. Să nu dai nici un fel de declaraţie. Dacă o să dai, să ştii c-o păţeşti. Braţul înarmat al poporului e lung şi te va lovi, acolo unde te vei găsi“.

Eram perplex. Dacă spuneam da, ar fi putut să mă pună să semnez un angajament. Acum regretam declaraţiile făcute în casă, în faţa microfonului instalat în secret de Secu, că nu voi vorbi în străinătate. Îi făcusem chiar să creadă că nu voi vorbi acolo? Dar, chiar fără semnătură, însemna că cei pe care îi lăsam în urmă, sora şi cumnatul meu, aveau să fie perpetuu şantajabili. Trebuia să iau taurul de coarne. „Îmi pare rău“, i-am răspuns cu cea mai mare răceală posibilă, „nu există nici un motiv să declar în străinătate altceva decât am declarat în România“. A urmat o înfruntare a privirilor. Am simţit că nu avea ce să-mi facă. Era să ne confişte paşapoartele? Să mă ucidă? În capul lui trebuie să fi fost ceva în genul: „runda asta am pierdut-o“. Nu a insistat. Ne-am despărţit fără să ne spunem la revedere. Normal.

A urmat o singură zi. O zi în care am fost la aeroport cu Măriuca să-mi depun cele două valize cu care aveam dreptul să plec. Aşa era la plecările definitive, aveai voie să iei cu tine o valiză pentru fiecare persoană adultă (o ladă fusese expediată la coletărie). Trebuia să prezinţi şi faimosul „talon“, o minusculă hârtioară, o fiţuică prin care se adeverea că nenumăratele formalităţi cerute în cadrul plecării definitive din ţară fuseseră îndeplinite. A doua zi te prezentai la aeroport numai cu hainele de pe tine şi o sacoşă de voiaj.

Apoi m-am întors în cochilia provizorie, micul apartament al Bolomeyilor din strada Suren Spandarian. Până a doua zi nu mai trebuia să se întâmple nimic, în principiu. Cu condiţia să nu mai întreprindem nimic. Era mai bine aşa, Ioana era într-un indescriptibil hal de oboseală, recuperarea ei după meningită, în condiţiile astea, nu era