aur sau valută, de pildă, încercarea de a sări frontiera pe şest, ascultarea unor posturi de radio imperialiste etc. constituiau infracţiuni doar pe considerente circumstanţiale şi nu etice, dictate de interesele unui regim sifilitic. În condiţiile de puşcărie comunistă în care trăiam, dacă cineva te ajuta să forţezi graniţa, săvârşea în primul rând un act de mare curaj şi umanitarism. Din păcate însă, lucrurile nu stăteau totdeauna aşa. Mulţi veleitari au căzut victime unor călăuze necinstite, uneori criminale. Erau asasinaţi şi jefuiţi, abandonaţi apoi, în cine ştie ce râpă sau coclauri. Pe dispăruţi nu-i căuta nimeni, se putea presupune orice. Şi în vreme ce putrezeau neştiuţi, la câţiva metri de piatra de hotar, familiile pândeau cu sufletul la gură factorul poştal, tresăreau la orice apel telefonic, continuau să spere, să aştepte...

— Câţi nefericiţi o fi având şi ăsta pe conştiinţă! reflectez cu voce tare. Mă gândesc, uneori, că dacă s-ar face investigaţii serioase în toate sectoarele unde crima a fost posibilă cu zero consecinţe, am ajunge la concluzia de genocid. Panait a fost călăuză. Job-ul presupune curaj, sânge rece, spirit de aventură. L-ai fi văzut pe drăgălaşul nostru pensionar...

Mă opresc. Am impresia că vorbesc singur. Bădoiu mă urmăreşte mestecând cu un aer bovin. Are un stil de a mesteca plimbându-şi maxilarul inferior, exact ca rumegătoarele.

— Ce faci, tot consumi? De obicei, eşti mai cuvântăreţ.

Înghite şi se şterge cu ambalajul de la tartină:

— Nu-i frumos să vorbeşti cu gura plină! în rest, baţi câmpii. E tardiv de târziu...

— Ce naiba vrei să spui?

— Amicul Panait a sucombat. Atac de cord. Un infarct frumuşel şi cât se poate de clasic. Ca la carte!

Cad pe scaun, năucit:

— A fost aranjat!

— Ce, infarctul? Fii serios. De altfel, tipul are fişă la Fundeni. Nu mă dau în vânt după coincidenţe, dar de data asta trebuie să înghit una.

— Când s-a întâmplat?

— Acum două ore. Juca table cu un vecin. I s-a făcut brusc rău. Ălălalt a chemat Salvarea. Caraula noastră a sesizat mişcarea aşa că am fost imediat informaţi.

— Fantastic! Nu mi-amintesc nici măcar în exemplele de şcoală un caz cu atâtea victime, şi atâtea cadre mobilizate! Ai numărat răposaţii?

— Şase, spune Bădoiu placid. Până la Jack Spintecătorul mai e!... Tu ce faci? O mai fredonezi pe-aici?

— Intenţionam să mă duc acasă.

— Ce mai aştepţi?

— Vreau să stau de vorbă cu vecinul lui Panait.

— Vezi-ţi de treabă, tipu-i trandafir. Stă de o sută de ani în cartier, are porc în ogradă şi o herghelie de nepoţi. Îl vezi pe Al Capone crescând porci şi găini?

— Cine i-a luat declaraţia?

Babuinul îmi trimite cu un bobârnac câteva coli de hârtie:

— Mă plictiseşti... Ai aici toate datele. Eu o car!

— Ai rezolvat ceva cu Sinuzită?

— Nţ! A dispărut! Taximetriştii din staţie nu l-au văzut.

Şi-a terminat tartina şi se spală pe mâini.

— Încă nu mi-ai spus unde l-ai depistat...

— Acolo unde era normal să-l caut. La karatişti! Ştiam de la tine că flăcăul e "marţialist", vede Karate, Kung Fu, Taikon Akido, "Kamikadze", Hiroşima şi Mao-Tse-Dun!... Cum nu-s multe centre în Bucureşti, treaba a fost relativ simplă. Tot după el mă duc şi acum...

E în priză. Ca gen, Babuinul nu-şi pierde lesne cumpătul. E însă ambiţios şi vanitos cât o duzină de păuni. Sinuzită l-a făcut K.O., l-a expediat, cu orgoliu cu tot, direct în frânghii. Figura îl arde la ficaţi. Îi aud sfârâind de parcă s-ar afla pe o plită încinsă.

— ...mama lui de pezevenghi cum mi-a zburat de sub nas!

— Nu-i primul evadat din arest, îi spun generos, au mai păţit-o şi alţii...

Babuinul scrâşneşte:

— Eu nu-s alţii, asta-i una! Alta, de mine tot nu scapă şi-l învăţ minte să mai facă pe fachirul! Cel mai al dracului mă oftică ideea că Suliţă jubilează. Abia aştepta să-mi dea peste nas, dar ca să-i ofer un cataif ca ăsta nu spera el nici în vis cu zâne blonde! Merde! pocneşte din degete, am întins-o.

— Concret, unde te duci?

— Unde am mai fost. La karatişti!

— Hm, nu-i în fiecare zi duminică. Fii sigur că a schimbat parohia...

— Cea mai bună tainiţă e cea care a mai fost scotocită. Pui un pariu?

— N-am chef acum. Vrei să vin cu tine?

— Pas! E problema mea personală şi vreau s-o rezolv personal.

— Nu-i problemă, e răfuială. Fii atent!

— Auzi, Herculache, păstrează-ţi preceptele deontologice pentru cursantele de duminică ale cluburilor penticostale!

Coborâm împreună. Trag aer în piept cu reală plăcere. Ce minunăţie de noapte! Frumoasă ca în albumele de suveniruri ale domnişoarelor lui Sadoveanu şi Bassarabescu. Nici n-ai zice că pe lume există computere, faxuri, NASA, marţieni... O noapte pe care instinctiv o mobilezi cu clişee romantice. De pildă, o bancă veche de piatră cum mai sunt câteva în Cişmigiu, un lac glazurat cu argint, o salcie văduvă, un pod cocoşat în spinare de pisică, un mijlocel mlădios ţâşnind dintre dantele-spumă de bezea, un june în pantaloni pepita şi cu mustăţi apretate...

— Visezi?

Tresar:

— Mă gândeam... Eşti sigur că nu vrei să te însoţesc?

Babuinul mă priveşte lung, fără să mă vadă. Pare să reflecteze:

— Dacă insişti, fie.

 

 

E trecut de zece. Post meridian, desigur. Om fi noi originali, totuşi mă îndoiesc că la ora asta se mai ţin cursuri de karate. Bădoiu mormăie în barbă:

— Nu ne ducem la sală. Au un club al lor, o bombă infectă. Am băgat un far de dimineaţă.

E la volan. Conduce bine, dar ca pentru galerie. Spectaculos, agresiv, în draci. Chiar când nu e cazul. Ca acum, de exemplu, când evoluăm pe o felie de Bucureşti cuminte, domolită de pustiul nopţii. Străbatem Calea Şerban Vodă.

— Cândva, remarc visător, îi spunea Podul Beilicului. Aici se afla casa de oaspeţi a trimişilor otomani în Ţara Românească. Chiar pe drumul ăsta veneau...

— Mi se fâlfâie! Ai căpiat?! Auzi dom'ne, îmi arată Bucurescii de acum o mie de ani by night!... Uite, acolo e stabilimentul.

După aspect, pare un fost depozit. Firma de neon roşu promite: Pumnul şi cracul. Înăuntru, cârpăceală, dat repede cu bidineaua şi bătute trei cuie. Muşteriilor de aici nici nu le trebuie mai mult. Gălăgie să fie! Şi e. Mi-arunc o privire peste