— Dacă vei depune mai târziu şi vei face mărturisiri complete, atunci poţi să te aştepţi la circumstanţe atenuante. Momentan, nu pot să-ţi dau drumul întrucât nu ştiu cât mă pot încrede în dumneata.

   — O să-mi dai drumul dacă voi spune mai mult, domnule Farrow? întrebă temător Watson.

   — Depinde de ce o să ne spui, deşi cred că ştim de-acum totul!

   — Doctorul Thassa are un colaborator, din păcate, nu ştiu cum îl cheamă. M-am luat de câteva ori după el dar a ştiut să mă evite. Trebuie să fie un om din serviciul public, întrucât întotdeauna era salvat de poliţie.

   — Şi nu i-ai întrebat niciodată, Mr. Watson, pe oamenii care-l salutau atât de politicos, cine era acest om?

   — În locul dumitale, eu aş fi făcut-o, am remarcat eu.

   — N-am făcut-o, temându-mă de răzbunarea doctorului. Am vrut numai să vă avertizez, domnilor.

   — O să mă mai gândesc dacă să te eliberez, Mr. Watson. Deocamdată nu pot s-o fac, nu înainte de-a fi făcut nevătămător pe doctorul Thassa. Atunci voi cunoaşte mai bine rolul jucat de dumneata. Deocamdată, rămâi, rogu-te legat de copacul ăsta şi pentru ca să nu mai fi ispitit să strigi după noi, ia, rogu-te, un căluş în gură! Nu te opune întrucât voi trage concluzia că nu mi-a spus tot adevărul.

   Watson nu se opuse la introducerea căluşului în gură şi după aceea ne-am continuat drumul spre partea nordică a pădurii.

   Nu cunoşteam ce fel de capcană ne pregătea Thassa şi de aceea trebuia să fim deosebiţi de prevăzători. Deşi eram numai ochi şi urechi, tot n-am putut sesiza că cineva era pe urmele noastre. Din fericire, acel cineva nu era decât Pongo.

   — Aici nu e bine, masser. Doctor umblă cu puşcă lungă, târât mai încolo.

   Aşadar, nebunul de doctor voia să ne împuşte. Bine c-am fost avertizaţi la timp de uriaşul nostru. Voia probabil s-o facă de undeva din spate şi să aranjeze totul, ca şi cum ar fi fost un accident.

   Pongo dispăru din raza privirilor noastre, în timp ce noi ne-am continuat drumul. Stăteam tocmai în luminiş, inundat de razele lunii, dar după estimările tovarăşului nostru, doctorul se aţinea undeva, mai în adâncul pădurii, unde tufişurile sunt dese şi îngreunau înaintarea. Eram chiar în mijlocul luminişului când două împuşcături veniră, una după alta, trecând la un fir de păr de capetele noastre.

   Ne-am aruncat imediat la pământ. În acelaşi moment răsună dincolo de luminiş un strigăt de spaimă. Am sărit în picioare şi-am alergat într-acolo dar n-am văzut pe nimeni.

   Pongo veni şi ne spuse că de-ndată ce doctorul a tras a reuşit să-l prindă. Din păcate acesta s-a smucit deodată şi-a reuşit să fugă. Pongo a fugit după el dar nu l-a mai putut prinde din cauza întunericului. Am vrut să mergem mai departe dar dintr-odată luminişul se animă, ca prin minune. Emisarul englez, şeful poliţiei şi zece poliţişti au apărut lângă noi, întrebându-ne ce s-a întâmplat.

   Marian povesti totul în câteva cuvinte ce s-a întâmplat. Şefului poliţiei nu-i venea să creadă că doctorul Thassa a fost aici. Ne-a urmat la casa din pădure, încă acum incendiată, unde lui Pongo şi muncitorilor le reuşiseră să elibereze pivniţa. Pongo rămase de pază la peştera unde bănuiam că se va refugia. Îl însoţeau doi poliţişti. Am coborât în pivniţă de unde răzbăteau voci, din încăperea unde fusesem noi ţinuţi prizonieri. Acolo erau şi aparatele. Am ascultat cu toţii vorbele care se rosteau.

   — Răufăcători sunt toţi care vor să-mi fure cuceririle mele. Eu sunt cel mai renumit doctor de pe pământ întrucât pot învia morţii. Vedeţi, domnilor, acest mic ceas e inima unui om, care mai lucrează azi iar dincolo este un indian mort de săptămâni şi azi poate vorbi. Îngenunchiaţi în faţa mea, oamenilor şi rugaţi-vă!

   — Este nebun, şopti şeful poliţiei. De-abia terminase de vorbit şi uşa fu dată de lături, doctorul Thassa făcându-şi apariţia. Părea să nu ne mai recunoască.

   — Intraţi înăuntru, domnilor. O să vă arăt experienţele mele. Pot să învii morţii, iar oamenii ar trebui să mă venereze ca un zeu.

   Doctorul privea distant undeva înaintea lui, scosesem pistoalele dar era inutil. Era transportat în altă lume, a fanteziilor sale, voind acum să pună-n funcţiune aparatele pe care le cunoşteam.

   Şeful poliţiei îşi dădu seama c-am spus adevărul şi-un fior de groază-l străbătea acum.

   Doctorul Thassa păru obosit, se prăbuşi pe-un scaun şi-şi duse mâna la cap.

   — Cum îmi arde capul, gemu el, nu pot gândi clar. Ce vor oamenii ăştia de la mine? Vreau doar să lucrez dar mai înainte aş vrea să dorm, numai să dorm!

   Capul îi căzu pe masă, în timp ce şeful poliţiei se uită întrebător la Marian.

   Nu ştia cum să procedeze, întrucât bănuia că dacă-l vom atinge, nebunul va sări în picioare şi se va năpusti spre noi. Marian păşi în faţă şi-şi puse mâna pe umărul doctorului. Acesta nu se mişcă. Îi luă capul şi-l examină cu atenţie.

   — S-a sfârşit, domnilor! Comoţie cerebrală! Poate e mai bine aşa.

   Am răsuflat uşuraţi. Thassa era mort cu adevărat. Şeful poliţiei dispuse mai târziu transportarea cadavrului la Katmandu. Pivniţa închisă, pentru ca nimeni să nu poată distruge aparatele. Spre dimineaţă ne-am reîntors dar Watson scăpase. La început nu ne-am dat seama cum a reuşit dar mai apoi Marian lămuri lucrurile. Se primise răspuns scrisorilor şi telegramei prietenului meu şi când începu să le citească, zâmbi pe ascuns:

   — Bănuielile mele s-au adeverit. Pot acum să înmânez dovezile şefului poliţiei din Katmandu.

   Nu vru să se pronunţe încă despre ce era vorba dar ne promise că vom afla curând totul, cu prilejul vizitei la şeful poliţiei.

   Când am sosit la acesta, ne fură mai întâi arătate patru pistoale, ca şi alte lucruri, pe care le-am recunoscut de îndată ca fiind proprietatea noastră. Au fost toate găsite la sanatoriul