dar în general plăcut. Oamenii sînt drăguţi. O să fim foarte fericiţi aici, nu-i aşa Mike?

Eu am răspuns:

— Da, sîntem. Şi mi-am luat mîna de pe volan şi am pus-o peste ale ei.

Ajunşi acasă, am lăsat-o pe Ellie să intre iar eu am băgat maşina în garaj.

În timp ce mă îndreptam spre casă am auzit-o pa Ellie încercîndu-şi chitara. Avea o chitară spaniolă foarte veche şi frumoasă care cred că valora o mulţime de bani. Obişnuia să fredoneze o melodie, acompaniindu-se cu instrumentul. Era foarte plăcut s-o asculţi. Nu cunoşteam cea mai mare parte a cîntecelor. O parte din ele – cîntece populare religioase – cîteva balade irlandeze şi scoţiene – duioase şi destul de triste. Nu erau ceea ce se numea muzică „pop” sau altceva de acest gen. S-ar putea să fi fost muzică populară.

Am ocolit terasa şi am rămas afară lîngă fereastra înainte de a intra.

Ellie cînta una din bucăţile mele preferate. Nu ştiu cum se numea. Îşi fredona cuvintele încet, ca pentru ea, aplecîndu-şi capul peste chitară şi ciupind delicat corzile. Era o melodie tristă, răscolitoare.

 

Omul s-a născut pentru Bucurie şi Durere

Şi acest lucru cînd îl aflăm

Prin Lume mai sigur-umblăm

 

În fiecare Noapte şi-n fiecare Dimineaţă

O fiinţă intră-n Viaţă

O fiinţă se-naşte.

Cîţiva pentru dulcea plăcere

Cîţiva pentru dulcea plăcere

Alţii pentru Nesfîrşita Noapte...

 

Îşi ridică privirea şi mă zări.

— De ce mă priveşti aşa, Mike?

— Cum?

— Mă priveşti ca şi cum ai vrea să-mi spui că mă iubeşti...

— Bine-nţeles că te iubesc. De ce aş privi la tine aşa?

— Dar la ce te gîndeai?

Am răspuns încet şi cu sinceritate:

— Mă gîndeam la clipa cînd te-am văzut prima oară – stînd lîngă bradul întunecat. Da, îmi aminteam acea clipă, acel prim moment cînd am văzut-o pe Ellie şi emoţia şi surpriza acelui moment m-au copleşit...

Ellie zîmbi şi-şi continuă cîntecul:

 

În fiecare Dimineaţă şi-n fiecare Noapte

O fiinţă se-naşte.

Cîţiva pentru dulcea plăcere

Cîţiva pentru dulcea plăcere

Alţii pentru Nesfîrşita Noapte...

 

Nimeni nu-şi dă seama că în scurta trecere pe acest pămînt sînt momente într-adevăr importante, decît atunci cînd poate e prea trîziu.

Ziua aceea cînd am fost la dejun la familia Phillpot şi ne-am întors acasă atît de fericiţi a fost un asemenea moment. Dar atunci n-am ştiut acest lucru – şi nu mi-am dat seama de acest adevăr decît mai tîrziu. Şi i-am spus Elliei:

— Cîntă-mi melodia cu Musca.

Iar Ellie începu un cîntec vesel, o melodie de dans:

 

Drăguliţo,

Unde zbori

De nu cobori?

 

Eşti ea mine

Sînt ca tine?

Eu dansez şi

Zbor şi cînt

Pîn’ ce un vînt

Nebun, nătîng,

Mă va duce,

Mă va-ntoarce

Şi aripa mi-o

Va toarce.

 

Dacă gîndul este viaţă

Şi putere şi suflare

Poate vrerea este moarte

Şi durere şi-ntristare.

 

Şi apoi fi-voi tot aşa

De-oi muri, ori de-oi mai sta.

 

Oh...Ellie.. Ellie...

 

 

15

 

Este uimitor cum în această lume faptele nu-şi urmează cursul pe care ai dori să-l urmeze!

Ne mutasem în casa noastră şi trăiam acolo liniştiţi şi departe de toţi exact aşa cum plănuisem! Dar bineînţeles că nu scăpasem de toţi.

Şi ne-am dat seama de acest lucru atuncea cînd veştile au venit de peste ocean şi din alte colţuri ale lumii.

Înaintea tuturor a fost mama vitregă a Elliei l-a trimis scrisori şi telegrame pentru ca să contacteze agenţi imobiliari. Fusese de-a dreptul fascinată de casa noastră, spunea ea, încît trebuia şi ea să aibă neapărat una în Anglia. Adăuga că i-ar plăcea să petreacă cîteva luni în fiecare an în Anglia. Şi nu trecu mult de la sosirea telegramei că sosi şi ea şi trebuirăm s-o plimbăm prin împrejurimi. În cele din urmă se hotărî la o casă. O casă care se găsea cam la cincisprezece mile de noi. Noi nu o doream acolo, nu ne împăcăm deloc cu gîndul că se află acolo, dar nu am putut să i-o spunem. Sau, mai degrabă, chiar dacă i am fi spus-o, tot n-am fi împiedicat-o să o cumpere Nici n am fi putut s-o oprim să vină acolo. Era ultimul lucru pe care Ellie îl dorea. Ştiam asta. În vreme ce aştepta raportul unui topograf au venit cîteva telegrame.

Unchiul Frank se pare că intrare iarăşi într-o belea. Ceva necurat, o fraudă, pesemne, ceea ce însemna o mare sumă de bani pentru a-l scoate din încurcătură. Mai multe telegrame au fost schimbate între Ellie şi Lippincott. Şi apoi iarăşi mai apăru ceva între Stanford Lloyd şi Lippincott. Se întîmplase ceva cu o parte din investiţiile Elliei. Eu crezusem, în ignoranţa şi credulitatea mea, că rudele din America erau destul de departe. Nu mă gîndisem la faptul că, pentru apropiaţii Elliei sau pentru partenerii ei de afaceri, era o nimica toată să 1a avionul spre Anglia pentru a rămîne nici douăzeci si patru de ore şi după aceea să facă ruta inversă. Primul care procedă la o asemenea manevră fu Stanford Lloyd. Apoi Andrew Lippincott.

Ellie trebui să se deplaseze la Londra ca să-i întîlnească. Nu mă deprinsesem cu aceste manevre financiare. Cred că fiecare trebuia să fie foarte grijuliu în ceea ce se întreprindea. Era ceva în legătură cu puterea de decizie a Elliei şi presimţeam că era vorba fie de o întîrziere din partea domnului Lippincott de a-i sugera ceva în acest sens, fie de o voită amînare din partea lui Stanford Lloyd.

În răstimpul dintre aceste probleme, Ellie şi cu mine descoperirăm ceea ce aveam să numim mai tîrziu „Nebunia” noastră. Nu explorasem îndeajuns toată proprietatea (ci numai partea din jurul casei). Obişnuiam să facem plimbări prin pădure şi să urmăm cărările pentru a vedea unde ne duceau. Într-o zi, am mers pe un fel de cărare care fusese atît de năpădită de buruieni că nici nu-ţi mai dădeai seama unde ducea. Dar găsirăm pînă la urmă ieşirea către un loc pe care Ellie îl boteză cu numele de „Nebunie”. Era un loc ce semăna cu un templu alb. Era destul de bine conservat, încît noi nu făcurăm altceva decît să-l curăţăm, să-l zugrăvim şi să punem acolo o masă şi