cîteva scaune, o canapea, un dulăpior în care aranjarăm cîteva porţelanuri chinezeşti şi cîteva pahare, cîteva sticle. Era destul de vesel. Ellie mai observă că trebuie să curăţăm şi cărarea dar eu m-am opus, şi-am răspuns că ar fi mai nostim dacă nimeni n-ar şti de acest loc cu excepţia noastră. Şi atunci Ellie recunoscu, că era o idee romantică.

— Oricum n-o să-i spunem Corei, zisei eu iar Ellie mă aprobă.

Într-o zi, pe cînd ne întoarceam de acolo, nu prea multă vreme de la plecarea Corei, cum Ellie sărea ca un copil înaintea mea, se împiedică de o rădăcină şi căzu, luxîndu-şi glezna.

Îl chemarăm pe dr. Shaw care veni şi examină glezna spunînd că este vorba de o luxaţie serioasă, dar că într-o săptămînă îşi va reveni. Ellie trimise după Greta. Nu putui să mă opun. Nu era nimeni care să aibă grijă de ea aşa cum trebuia, nici o femeie, vreau să-spun. Servitorii pe care-i aveam se dovediră neputincioşi şi, în orice caz, Ellie o vroia pe Greta.

Veni, bineînţeles şi fu o mare consolare pentru Ellie. Şi pentru mine, după cum aveam să-mi dau seama. Conducea gospodăria cum se cuvenea şi angrenajul părea să funcţioneze. Servitorilor noştri nu le prea conveni nici maniera, nici persoana şi dădură semne că ar vrea să plece spunînd că locul e cam singuratic. Eu cred însă că Greta îi supărase. Greta dădu anunţuri peste tot şi, într-o săptămînă, îi înlocui. Se îngriji de glezna Elliei, o înveseli, îi aduse lucruri de care ştia că-i fac plăcere, lucruri de care eu nu ştiam nimic. Şi păreau nemaipomenit de fericite împreună. Ellie era desigur încîntată s-o aibă pe Greta alături. Şi reuşi să nu plece îndată... Plecarea ei întîrzia. Ellie îmi spuse:

— Nu te superi, nu-i aşa, dacă Greta mai stă un pic?

Eu zisei:

— Nu, sigur că nu.

— E o binecuvîntare s-o ştiu alături, zise Ellie. Ştii, sînt atîtea lucruri de care numai o femeie se poate îngriji. Te simţi teribil de sigură dacă nu mai ai şi un suflet de femeie aproape.

Îmi clădeam seama cu fiecare zi ce trecea că Greta îşi asuma din ce în ce mai mult răspunderea casei, întronîndu-se peste tot. Mă prefăcusem că prezenţa Gretei îmi făcea plăcere, dar într-o zi, cînd Ellie se odihnea ţinîndu-şi piciorul întins, pe cînd ne aflam pe terasă, avusei o discuţie cu Greta. Nu-mi amintesc exact cuvintele care au stîrnit cearta. Ceva ce Greta spusese, pesemne, şi care m-a enervat pentru că-i răspunsei tăios. Şi pe urmă scînteia se aprinse. Vocile noastre se ridicară. Mă lăsă la început să-i aud toate imprecaţiile, toate murdăriile verbale de care era în stare şi eu i-o întorsei pe măsură. Pînă la urmă nu scăpai prilejul de a-i spune că era o pisăloagă care voia să dirijeze totul, că vroia s-o subjuge pe Ellie, că mă săturasem de asta şi că nu vedeam tot timpul decît aşa ceva. Ţipam deja unul la altul cînd Ellie veni şchiopătînd pe terasă uitîndu-se cînd la unul cînd la celălalt şi eu spusei atunci:

— Iubito, îmi pare rău. Îmi pare foarte rău.

Am intrat din nou în casă şi am aşezat-o pe Ellie pe sofa. Ea zise:

— Nu mi-am dat seama. Nu mi-am dat seama că... ţie îţi displăcea s-o ai pe Greta aici.

Am liniştit-o, am calmat-o şi i-am spus că nu trebuia să mă ia în seamă, că mi-am pierdut cumpătul, că sînt destul de arţăgos uneori. Am mai spus că de fapt toată drama era că Greta vroia să domine totul. Poate că i se părea foarte normal şi-n firea lucrurilor, pentru că aşa era obişnuită. În cele din urmă am spus că de fapt Greta îmi plăcea, că totul se petrecuse doar pentru că mă înfuriasem şi eram supărat şi preocupat. Aşa că totul se termină prin a o implora pe Greta să rămînă.

De fapt fusese o scenă în toată regula. Cred că mulţi dintre servitori ne auziseră. Oricum, noul cuplu de servitori ne auzise. Cînd mă supăr încep să strig. Îndrăznesc să spun că de data asta cam sărisem peste cal. Ei, aşa sînt eu.

Greta păru să se intereseze de starea sănătăţii Elliei şi să pună capăt stării tensionale recomandîndu-i să facă asta sau asta.

— Nu e încă destul de refăcută, să ştii, zise către mine.

— Dar n-are nimic, am răspuns, are o sănătate de fier.

— Nu, n-ai dreptate, Mike. E firavă.

Cînd dr. Shaw a venit să facă o nouă vizită, să-i examineze din nou glezna Elliei şi să-i spună că totul mergea spre bine, că va putea să meargă peste cîteva zile, chiar pe teren accidentat, l-am întrebat aşa, într-o doară?

— Doctore, sper ca soţia mea să nu aibă vreo afecţiune?

— Cine spune asta? Doctorul Shaw era genul de generalist care se întâlneşte rar în zilele noastre. Localnicii îl numeau „Lasă – totul – în grija – Naturii”.

— Nu e nimic deosebit care să ne îngrijoreze, zise el. Oricine poate să-şi luxeze glezna.

— N-am vrut să mă refer numai la gleznă. Vroiam să întreb dacă are inimă sănătoasă ori dimpotrivă.

Se uită la mine pe deasupra ochelarilor.

— Să nu începi să cazi în patima imaginaţiilor. Cine ţi-a băgat în cap asta? Nu eşti tipul de bărbat care să-şi facă griji privind indispoziţiile femeieşti.

— D-ra Anderson mi-a sugerat acest lucru.

— Ah, Miss Anderson. Ce ştie dumneaei despre asta? E cumva calificată din punct de vedere medical?

— Oh, nu, am răspuns.

— Soţia dumitale este foarte bogată, zise el, după cum spun gurile rele. Pe de altă parte, unii îşi închipuie că toţi americanii sînt bogaţi.

— Dar e adevărat, e bogată, am încuviinţat eu.

— Ei bine, trebuie să-ţi aduci aminte de ce-ţi spun. Femeile bogate au uneori dezavantaje din această situaţie. Un doctor sau altul le va da mereu prafuri şi pilule, stimulente sau somnifere, tranchilizante, lucruri de care de fapt, ar trebui să fugă, pentru că se descurcă şi fără ele. Acum femeile de la ţară sînt mult mai robuste pentru că nimeni nu e îngrijorat de sănătatea lor.

— Am văzut că Ellie ia nişte capsule, parcă.

— O să-i fac