o verificare, un control general, dacă vrei. Şi am putea descoperi ce ia. Pot să-ţi spun şi dumitale un lucru pe care l-am mai spus: „verificaţi coşul de gunoi şi veţi vedea, de ce suferiţi”.

Îi vorbi Gretei înainte de a pleca. Îi zise:

— Dl. Rogers m-a rugat să-i fac doamnei Rogers un control general. După mine n-ar avea ceva deosebit. Cred că i-ar face foarte bine mai mult exerciţiu în aer liber. Ce ia ca medicament?

— Ia nişte tablete cînd e obosită şi altele cînd vrea să doarmă, dacă e cazul.

Greta şi cu doctorul se duseră să se uite la reţetele Elliei care se uita la ei zîmbind uşor.

— Nu iau tot ce scrie acolo, doctore, zise ea Numai capsulele antialergice le iau.

Shaw se uită niţel la capsule, citi reţeta şi zise că nu era nimic dăunător în ele şi pe urmă se opri la somnifere.

— Aveţi probleme cu somnul?

— Nu şi atunci cînd stau la ţară. Cred că n-am luat nici o pilulă de cînd sînt aici.

— Asta e bine. O bătu uşurel pe umăr. Nu ai nimic deosebit, doamna mea. Poate că uneori eşti înclinată să-ţi faci mai mult griji decît ar trebui. Deci cam asta ar fi. Capsulele astea sînt destul de inofensive. Mulţi le iau şi nu le fac nici un rău. Poţi să le iei în continuare, dar lasă la o parte somniferele.

— Nu ştiu de ce mi-am făcut griji, îi zisei Elliei pe un ton de scuză. Cred că din cele spuse de Greta.

— Oh, zise Ellie şi zîmbi, Greta face din ţînţar armăsar. În ceea ce-o priveşte nu ia nici o pilulă. Şi mai adăugă: O să schimbăm tactica, Mike, şi o să le aruncăm pe toate ia gunoi.

Ellie reuşise să se împrietenească cu toţi vecinii. Claudia venea acum destul de des pe la noi, o lua pe Ellie la plimbare şi călăreau amîndouă din cînd în cînd. Eu nu călăream, mă ocupam mai mult de mecanică. Nu ştiam mai nimic despre cai în afară de a curăţatul grajdurilor de bălegar, ceea ce făcusem odată în Irlanda pentru o săptămînă sau două, dar îmi pusesem în gînd ca atunci cînd vom ajunge la Londra să merg la un hipodrom şi să învăţ să călăresc cum trebuie. Nu voiam să încep la ţară pentru că poate oamenii ar fi rîs de mine. În acelaşi timp am socotit că pentru Ellie călăritul era bun. Părea să se simtă în elementul ei.

Şi Greta o încuraja să călărească, cu toate că nici ea nu ştia mai nimic despre cai.

Ellie şi Claudia se duseră amîndouă la o vînzare de cai şi Ellie, la sugestia Claudiei, îşi cumpără un cal; pielea iui bătea în castaniu şi se numea Biruitorul. Ara îndemnat-o pe Ellie să fie atentă cînd ieşea la plimbare, de una singură, dar ea mi-a rîs în nas.

— Am început să călăresc de cînd aveam trei ani, îmi zise.

Aşa că se ducea cam de două sau de trei ori pe săptămînă la plimbare. În vremea asta, Greta se ducea cu maşina la Market Chadwell după cumpărături.

Într-o zi, Greta zise cam pe la ora prînzului:

— Tu şi ţigăncile tale! Astăzi era o arătare în mijlocul drumului. Puteam să dau peste ea. Stătea în mijlocul drumului. A trebuit să opresc. Şi cînd am urcat dealul la fel.

— De ce, ce vroia?

Ellie ne asculta şi nu zicea nimic. Aveam impresia, totuşi, că arăta destul de îngrijorată.

— Afurisita, m-a ameninţat, zise Greta.

— Te-a ameninţat? am întrebat eu cu un ton aspru.

— Ei, mi-a spus să plec de aici. A zis: „Aici e pămîntul ţiganilor. Du-te de unde ai venit. Duceţi-vă. Întorceţi-vă de unde aţi venit dacă vreţi să fiţi teferi.” A ridicat pumnul şi m-a ameninţat. Şi a adăugat: „Dacă vă blestem, nu va mai fi noroc pentru voi niciodată. Cumpărîndu-ne pămîntul şi construind case aici... Nu vrem case aici unde ar fi trebui să se înalţe corturi”.

Greta mai înşiră şi alte lucruri. Mai tîrziu Ellie mi se adresă, încruntîndu-se puţin:

— Totul sună cam neverosimil, nu crezi asta, Mike?

— Cred că Greta exagerează puţin, am răspuns.

— Pe undeva scîrţîie, zise Ellie. Mă întreb dacă Greta n-o fi adăugat ceva de la ea.

Am stat să socotesc.

— De ce ar născoci ceva? Nu cumva ai întîlnit-o pe Esther a noastră cumva, în ultima vreme. Poate cînd ai călărit?

— Ţiganca? Nu.

— Nu pari parea convinsă, Ellie, am zis eu.

— Am impresie că am zărit-o, recunoscu Ellie. Parcă printre copaci, uitîndu-se parcă, dar niciodată destul de aproape pentru ca să fiu sigură.

Într-o zi însă, Ellie se întoarse de la o plimbare călare, cu faţa albă şi tremurînd. Bătrîna ţîşnise dintre copaci. Ellie îşi oprise calul pentru ca să stea de vorbă cu ea. Spuse că bătrîna ridicase pumnul şi bolborosea printre dinţi. Ellie îmi relată:

— De data asta m-am supărat şi i-am spus:

— Ce cauţi aici? Pămîntul acesta nu-ţi aparţine. E pămîntul nostru şi e casa noastră.

Bătrîna i-ar fi răspuns atunci:

— Niciodată nu va fi pămîntul vostru şi nu-l veţi stăpîni. V-am prevenit odată şi vă mai spun. Dar n-o să vă mai spun altă dată. Nu va trece mult – asta pot s-o spun. Tot ce văd e Moarte. Acolo, în spatele tău. Moartea te urmăreşte şi te va avea. Calul pe care îl călăreşti acum are un picior alb. Nu ştii că nu e bine să călăreşti un cal cu un picior alb? Aduce nenoroc. Văd Moarte şi mai văd marea casă pe care aţi construit-o, în ruine!

— Trebuie să punem capăt unei asemenea stări de lucruri, am intervenit eu mînios.

De data asta. Ellie n-a mai rîs. Şi ea şi Greta arătau supărate. M-am dus în sat. M-am oprit mai întîi la casa d-nei Lee. Am şovăit o clipă şi cum n-am văzut nici o lumină acolo; m-am dus la poliţie. Ştiam că şeful de post, sergentul Keene, era un boiernaş de prin partea locului şi că era o persoană sensibilă. M-a ascultat, apoi a zis.

— Îmi pare rău că aţi avut această neplăcere. E bătrînă şi s-ar putea să fi devenit obositoare. Nu