— Dacă aţi vrea să faceţi acest lucru... am zis eu.

A ezitat un minut şi apoi a spus:

— Nu-mi place să fac presupuneri – şi nici să sugerez ceva – dar mă întreb, domnule Rogers dacă ar exista cineva prin apropiere care – pentru un motiv oarecare – să aibă ceva împotriva dumneavoastră sau a soţiei dumneavoastră?

— Cred că e puţin probabil să existe o asemenea persoană De ce?

— Bătrîna Lee avea portofelul doldora mai deunăzi nu ştiu de unde ar fi putut să-l aibă

— Deci, ce presupuneţi?

— Ar putea să existe o persoană care s-o plătească – cineva care nu vă vrea aici, care doreşte să vă vadă plecaţi A mai fost un incident cu mulţi ani în urmă. A luat bani de la cineva din sat – pentru ca să sperie un vecin. Şi ştiţi cum sînt oamenii satului – superstiţioşi, la ei merg lucrurile astea – ameninţări – prevestiri – deochiul. Aţi fi mirat dacă aţi şti că un mare număr de sate din Anglia au propriul lor vraci. Cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat cu ani in urmă, bătrîna Lee a fost într-un fel prevenită pentru că n-a mai încercat de atunci asemenea lucruri. Dar s-ar putea să mai fi încercat acum. Îi plac banii – ţiganii fac orice pentru bani.

Dar eu n-am putut să accept ideea. I-am şi replicat lui Keene că noi eram complet străini de aceste locuri.

— N-am avut timp să ne facem duşmani, am zis eu.

M-am întors acasă îngrijorat şi preocupat. Cum am dat colţul terasei, am auzit un sunet slab de chitară şi o persoană înaltă care stătea lîngă fereastră se întoarse şi veni spre mine Mai întîi, am crezut că era un ţigan dar pe urmă l-am recunoscut pe Santonix.

— Oh, am zis cu un uşor oftat, dumneata eşti. De unde ai răsărit? Nu ne-ai dat nici un semn de viaţă de-o veşnicie.

Nu-mi răspunse direct. Mă luă de mînă şi mă duse mai departe de fereastră.

— Deci e aici!, zise el. Nu mă surprinde. Eram convins că va veni mai devreme sau mai tîrzîu. De ce ai lăsat-o? E periculoasă. Ar trebui să ştii asta.

— Vrei să spui, Ellie?

— Nu, nu, nu Ellie, cealaltă! Cum o chemă? Greta?

M am uitat prosteşte la el

— Ştii cum e Greta sau nu ştii? A venit, nu-i aşa? A pus stăpînire pe tot. N-o să scapi de ea acum A venit ca să stea.

— Ellie şi-a luxat glezna, spusei Greta a venit s-o îngrijească Va… va pleca curînd presupun.

— Nu ştii nimic despre felul ei de-a fi. Totdeauna .. a avut în gînd să vină. Am ştiut asta din prima clipă. Am ghicit-o cînd a venit aici pe vremea cînd încă se construia casa

— Ellie pare să o dorească lîngă ea, am mormăit eu.

— Da. Sînt convins că şi-a făcut ceva timp şi pentru Ellie. Ştie cum s o manevreze.

Vorbele lui Santonix îmi aminteau de ceea ce spusese Lippincott. Şi îmi dădusem seama şi eu că era adevărat ce spuneau.

— O vrei aici, Mike?

— Dar nu pot s-o dau afară, am spus eu cu un glas iritat. E o veche prietenă de-a Elliei. Cea mai bună. Ce dracu aş putea face?

— Nu, zise Santonix, nu cred să poţi face ceva, nu-i aşa?

Se uită la mine. Era o uitătură ciudată. Ce om ciudat era şi Santonix. Niciodată nu ştiai ce voia să spună de fapt.

— Ştii încotro te îndrepti, Mike? zise el, dintr-o dată. Te-ai gîndit cumva? Cîteodată cred că nu ai nici cea mai vagă idee.

— Bineînţeles că ştiu, am răspuns. Fac ce vreau şi ştiu încotro mă îndrept.

— Chiar aşa? Mă mir. Şi mă întreb dacă ştii ce vrei de fapt. Mi-e teamă pentru tine cînd mă gîndesc la Greta. E mai puternică decît tine, să ştii.

— Nu ştiu de unde ai mai scos-o şi pe asta. Nu se pune problema puterii.

— Nu se pune problema puterii? Eu cred că da. E o fire voluntară, felul de om care obţine întotdeauna ce vrea, aşa cum vrea. N-ai vrut s-o ai aici. Aşa ai spus. Dar iat-o. Şi le-am urmărit, pe ea şi pe Ellie. Stînd împreună, acasă, flecărind şi punînd lucrurile la cale. Ce eşti tu? Un intrus? Sau nu eşti un intrus?

— Eşti nebun, ce tot spui acolo? Cum să fiu un intrus? Sînt soţul Elliei sau nu sînt?

— Eşti soţul Elliei sau Ellie e soţia ta?

— Ai tîmpit, zisei. Care-i diferenţa?

Oftă. Deodată, umerii i se lăsară ca şi cum orice urmă de vigoare s-ar fi scurs din el.

— Nu pot să ajung la tine, rosti el. Nu pot să te fac să înţelegi. Cîteodată am impresia că mă înţelegi, alteori, însă, cred că nu te înţelegi nici măcar tu, ca să nu mai vorbim de alţii.

— Ascultă-mă, Santonix, ştii doar cît te preţuiesc, eşti un arhitect minunat, dar de aci şi pînă…

Se schimbă dintr-o dată la faţă…

— Da, zise, sînt un arhitect bun. Casa asta e tot ce-am făcut mai bun. Sînt cît se poate de mulţumit. Ţi-ai dorit o casă ca asta. Şi Ellie şi-a dorit o casă, ca asta, în care să trăiască alături cu tine. A avut-o şi ai avut-o şi tu. Îndepărteaz-o pe cealaltă femeie, Mike, înainte de a fi prea tîrziu.

— Cum s-o fac, ca să n-o supăr pe Ellie?

— Înseamnă că femeia aceea te duce de nas, zise Santonix.

— Ascultă aici, am răspuns, nu-mi place Greta. Mă agasează. Mai deunăzi m-am şi certat cu ea. Dar nu a chiar atît de simplu să scap de ea.

— Nu, dar nu va fi simplu nici cu ea aici.

— Cine a botezat locul ăsta Moşia Ţiganului şi a zis că e un blestem pe acest pămînt a avut poate dreptate, am continuat eu mînios. Sînt ţigani care apar de după copaci, care ameninţă şi ne previn că dacă nu plecăm de aici, ni se va întîmpla ceva fatal. Aici unde totul ar fi trebuit să