Rostisem vorbe ciudate, ultimele, vreau să spun. Mă simţeam ca şi cum altcineva le-ar fi rostit.

— Da, aşa ar trebui să fie. Ar trebui. Dar nu poate fi dacă ceva rău pluteşte prin aer.

— Doar nu crezi în…

— Sînt multe lucruri ciudate pe care le observ... Ştiu cîte ceva despre rău. Nu-ţi dai seama, n-ai simţit cîteodată că şi eu am ceva din acel rău în mine? Totdeauna am avut. De asta îl simt cînd e aproape de mine, deşi nu ştiu totdeauna unde e exact... Şi vreau ca această casă pe care am construit-o să fie ferită de rău. Înţelegi asta? Tonu-i era cam ameninţător. Înţelegi acest lucru? Pentru că pentru mine e foarte important.

Şi pe urmă întreaga lui atitudine se schimbă.

— Ei, haide, continuă, să nu ne mai ocupăm da prostii. Hai să o vedem pe Ellie.

Aşa că intrarăm şi Ellie îl întîmpină pe Santonix cu o plăcere care-i lumină toată faţa.

Santonix se purtă cît se poate de normal. Nici urmă de afacere, fu el însuşi, încîntător, voios. Vorbi mai tot timpul cu Greta, ca şi cînd ea ar fi fost pricina bunei sale dispoziţii. Şi era fermecător. Oricine ar fi jurat că fusese cucerit de Greta, că o plăcuse, că era doritor să-i placă. Asta mă făcu să cred că Santonix era într-adevăr un om periculos, că era ceva în el ce nu observasem pînă acum.

Greta răspundea totdeauna avansurilor admirative. Se oferi privirilor cu ce avea dînsa mai bun. Cu diferite prilejuri, frumuseţea ei apăruse diminuată sau fusese estompată cu bună ştiinţă, dar în acea seară arăta mai frumoasă ca oricînd. Îi zîmbea lui Santonix, îl asculta, ca şi cum ar fi fost vrăjită. Mă întrebam ce ascundeau toate acestea. Niciodată nu puteai să ştii ce-ţi rezerva Santonix. Ellie îşi spuse că spera ca el să poată să rămînă cîteva zile, dar dînsul dădu din cap negînd. Trebuia să plece a doua zi, spuse.

— Mai construieşti ceva, eşti ocupat?

Zise că nu, că tocmai ieşise din spital.

— M-au mai pus încă o dată pe picioare, dar probabil că e pentru ultima dată.

— Te-au pus pe picioare? Dar ce ţi-au făcut?

— Au scos sîngele rău din mine şi mi-au transfuzat un sînge proaspăt, bun, răspunse el.

— Oh, făcu Ellie, cutremurîndu-se uşor.

— Nu te teme, n-o să ţi se întîmple niciodată ţie.

— Dar de ce a trebuit să ţi se întîmple dumitale? întrebă Ellie. E o cruzime.

— Nu e o cruzime, nu, şopti Santonix. Am auzit ce cîntai.

Omul e făcut pentru

Bucurie şi Durere

Şi cînd ajungem să-nţelegem

Prin Lume fără griji putem

să trecem.

— Eu străbat Lumea fără să am griji, pentru că ştiu de ce sînt aici. Iar ţie, Ellie, ţi se potriveşte:

În fiecare Zi şi-n fiecare Noapte

Se nasc fiinţe destinate Dulcei plăceri.

Asta eşti tu.

— Aş vrea să mă simt în siguranţă, zise Ellie.

— Şi nu eşti?

— Nu-mi place să fiu ameninţată., răspunse Ellie. Nu-mi place ca cineva să mă blesteme.

— Vorbeşti de ţigancă?

— Da.

— Dă-o-ncolo, făcu Santonix. Uit-o în seara asta. Hai să fim fericiţi. În sănătatea ta, Ellie – viaţă lungă – şi un sfîrşit rapid şi suportabil pentru mine – noroc lui Mike. Se opri, cu paharul ridicat spre Greta.

— Da? rosti Greta întrebătoare. Şi pentru mine?

— Şi pentru dumneata? Cam ce ţi-ai dori? Succes poate? adăugă el, pe jumătate chicotind ironic.

Plecă în dimineaţa următoare.

— Ce om ciudat, rosti Ellie. Nu l-am înţeles niciodată;

— Nu pricep nici jumătate din ce spune, răspunsei eu.

— Şi totuşi ştie anumite lucruri, zise Ellie gînditoare.

— Vrei să spui că simte viitorul.

— Nu, răspunse Ellie, n-am vrut să spun asta. Am vrut să spun că se pricepe la oameni, îi simte. Ţi-am mai spus-o odată. Îi cunoaşte mai bine decît se cunosc el înşişi. Cîteodată ii urăşte pentru asta, alteori îi pare rău de ei. Cu toate astea de mine nu-i pare rău, zise Ellie cu un ton meditativ.

— De ce ar trebui să i pară rău de tine? am întrebat.

— Oh aşa... rosti Ellie.

16

În după-amiaza următoare, cînd mă plimbam destul de grăbit prin partea mai întunecoasă a pădurii, unde umbra pinilor era mai deasă şi mal ameninţătoare decît în altă parte, am zărit silueta unei femei înalte stînd cam în drum Am pornit o în partea aceea cu o mişcare destul de impulsivă. Eram convins că era ţiganca noastră, dar m-am oprit ca trăsnit cînd am văzut cine era. Mama. Stătea acolo posomorîtă, cu părul ei albit, şi nu se clintea din loc.

— Dumnezeule!, am exclamat, m-ai speriat. Mamă! Ce faci aici? Ai venit să ne vezi? Te-am rugat destul, nu-l aşa?

De fapt n-o făcusem. Intenţionasem să-i trimit o invitaţie pompoasă, asta era tot. Şi am conceput-o cam într-un fel în care eram sigur că mama n-o va accepta. N-o doream aici. Niciodată n-am dorit-o.

— Ai dreptate, zise, am venit, în sfîrşit să vă văd. Să văd dacă totul e-n regulă cu voi. Deci asta e casa mare pe care aţi construit-o? Şi e o casă mare, într-adevăr, zise ea, privindu-mă peste umăr.

Am avut impresia că disting în vocea ei o acreală dezaprobatoare, la care mă aşteptam, de altfel.

— Prea mare pentru unul ca mine, nu-i aşa? am întrebat.

— N-am spus asta, băiete.

— Dar ai gîndit-o.

— Nu te-ai născut pentru aşa ceva, şi ştii că nu iese nimic bun atunci cînd ieşi din matca ta.

— Nimeni n-ajunge undeva dacă ascultă de dumneata.

— Da, ştiu ce vrei să spui, şi ce gîndeşti dar nu cunosc pe nimeni căruia să-i fi făcut bine ambiţia. E lucrul care seamănă cu fructele din marea moartă.

— Pentru Dumnezeu, nu mai croncăni, zisei. Hai, hai cu mine să ne vezi casa cea mare şi pe urmă să-ţi întorci nasul de la ea. Şi vino să-mi vezi şi măreaţa mea nevastă şi probabil că o să strîmbi din nas, la fel, dacă o să poţi.

— Nevastă-ta? Am cunoscut-o deja.

— Ce vrei să spui? Cum ai cunoscut.-o? am întrebat-o.

— Ah, deci nu ţi-a spus? Ei!

— Ce anume?

— Că a venit să mă vadă.

— A venit