— Da. Într-o bună zi m-am pomenit cu ea în prag, Sunase şi părea niţel cam speriată. E o fetiţă dulce şi blîndă cu toată bogăţia ei. Mi s-a adresat: „Sînteţi mama lui Mike? Nu-i aşa?” Iar eu i-am răspuns: „Da, eu sînt, dar cine eşti dumneata?” Şi ea mi-a răspuns: „Sînt soţia lui.” Şi a adăugat: „Trebuia să vin să vă văd. Nu mi se părea normal să n-o cunosc pe mama soţului meu...” Şi eu am zis: „Pariez că, el n-a vrut să mă cunoşti” şi cum ea a şovăit eu am continuat: „Nu trebuia să te sfieşti să-mi spui. Îmi cunosc băiatul şi ştiu ce vrea şi ce nu vrea.” Ea a zis: „Crezi poate că îi e ruşine că dumneata şi el sînteţi săraci şi eu sînt bogată dar nu e deloc aşa. Nu asta îl caracterizează. Nu, nu asta e pricina.” Iar eu am zis din nou: „Nu e nevoie să-mi spui asta, fetiţo. Ştiu care îi sînt cusururile. Nu e unul din ele. Nu-i e ruşine cu maică-sa şi nu-i e ruşine nici cu el. Nu-i e ruşine cu mine”, am continuat eu. „Îi e frică de mine, dacă pot să spun aşa ceva. Îl cunosc prea bine, vezi tu drăguţă”. Şi asta a părut s-o amuze. A zis; „Cred că toate mamele simt la fel – că îşi cunosc foarte bine băieţii. Şi cred că băieţii se simt toţi foarte stingheriţi din pricina acestui simţămînt.”

— Am spus că într-un fel s-ar putea să fie aşa. Cînd eşti tînăr gîndeşti aşa. Şi eu am simţit poate la fel cînd eram copil în casa mătuşii mele. Deasupra patului meu, într-o ramă groasă era un ochi. Şi eu mi-am spus: „Dumnezeule, mă vezi. Dă-mi puterea să-mi înconvoi spinarea înainte de a merge la culcare!”

— Ellie ar fi trebuit să-mi spună că a fost să te vadă, am zis eu. Nu văd de ce trebuia să facă din asta un secret. Ar fi trebuit să-mi spună.

Eram furios. Eram foarte furios. N-aveam nici cea mai vagă idee că Ellie ar fi putut să aibă secrete faţă de mine.

— Părea puţin speriată de ceea ce făcuse, poate, dar nu se cade să-i fie frică de tine, băiatul meu.

— Ei, hai, am zis, hai să ne vezi casa.

Nu ştiu dacă i-a plăcut. Cred că nu. S-a tot uitat de jur împrejur, prin încăperi şi a ridicat din sprîncene, iar apoi s a întors în camera de lîngă terasă. Ellie şi Greta stăteau acolo. Tocmai intraseră, iar Greta avea pe umeri o haină uşoară vişinie. Mama se uită la amîndouă. Stătu o clipă locului ca şi cum ar fi vrut să se retragă. Dar Ellie ţîşni şi ajunse repede la ea.

— Oh, e d-na Rogers, zise ea întorcîndu-se spre Greta. E mama lui Mike care a venit să ne vadă. Nu e aşa că e grozav? Prietena mea, Greta Andersen.

Şi întinse mîinile şi le luă pe ele mamei. Mama se uită cu asprime la ea şi pe urmă, peste umăr, şi mai aspru, la Greta.

— Înţeleg, murmură mama ca pentru ea, înţeleg.

— Ce înţelegi? întrebă Ellie.

— Mă întreb, zise mama, mă întreb cum e aici. Se uită în jurul el. Da, e o casă frumoasă. Perdele frumoase, scaune frumoase şi tablouri frumoase.

— Trebuie să iei nişte ceai, zise Ellie.

— Dar parcă aţi terminat ceaiul puţin mai înainte.

— Ceaiul poate fi băut mereu, zise Ellie şi se întoarse spre Greta.

— N-o să mai sun. Greta eşti tu aşa de bună să mergi la bucătărie şi să mai pregăteşti un ceainic cu apă proaspăt fiartă?

— Desigur, draga mea, zise Greta şi ieşi din încăpere privind peste umăr într-un fel ciudat, parcă ar fi fost speriată de mama.

Mama se aşeză.

— Unde vă este bagajul?, întrebă Ellie. Aţi venit să rămîneţi? Sper să fie aşa.

— Nu, fetiţo, nu rămîn. Am un tren de înapoiere peste o jumătate de oră. Am vrut numai să vă văd. Apoi adăugă precipitat, poate pentru că voia să spună ce avea de spus înainte ca Greta să vină din nou. Să nu-ţi faci griji, fata mea, i-am spus că ai venit să mă vezi şi că mi-ai făcut o vizită.

— Îmi pare rău, Mike, am uitat că nu ţi-am spus, zise Ellie destul de hotărît, cred că am simţit că nu e bine să-ţi spun.

— A venit pentru că aşa a simţit. E o fată bună, te-ai însurat cu o fată blîndă şi frumoasă, Mike. O fată foarte frumoasă. Şi pe urmă spuse ca pentru ea: îmi pare rău.

— Vă pare rău, zise Ellie de-abia şoptit şi puţin uimită.

— Îmi pare rău că am gîndit lucrurile în felul în care le-am gîndit, zise mama mea şi adăugă cu o uşoară sforţare: Ei, aşa cum ai spus, mamele sînt toate mai neîncrezătoare. Totdeauna înclinate să-şi bănuiască nurorile. Dar cînd te-am văzut am ştiut că a fost un norocos. Mi se părea prea frumos ca să fie adevărat.

— Ce îndrăzneală, am zis eu, dar imediat am zîmbit şi am continuat Am avut întotdeauna un gust desăvîrşit.

— Ai avut întotdeauna gusturi costisitoare, asta vrei să spui, răspunse mama şi se uită la perdelele de brocart.

— Nu sînt chiar de lepădat pentru nişte gusturi costisitoare, zise Ellie, zîmbindu-i.

— Să-l pui să mai şi economisească din cînd în cînd, rosti mama. Îi prinde bine.

— Refuz să mai fiu dădăcit, m-am împotrivit eu. Avantajul pe care îl ai din partea unei soţii este că ea crede că tot ce faci este perfect. Nu-i aşa Ellie?

Ellie părea din nou fericită. Rîse şi zise:

— Tu eşti totdeauna perfecţiunea întruchipată, Mike! Doar ai o părere formidabilă despre tine.

Şi în acea clipă, Greta se întoarse cu ceainicul. Am fost puţin cam stingheriţi şi tocmai încercam să trecem peste acel moment. Venirea Gretei a adăugat ceva la încordarea care plutea. Mama rezistă oricăror încercări din partea Elliei de a o face să rămînă, iar Ellie renunţă după cîtva timp. O conduserăm pe mama de-a lungul drumului care şerpuia