— Cum îi ziceţi? întrebă mama deodată.

Ellie răspunse:

— Moşia Ţiganului.

— Ah, făcu mama, da, aveţi ceva ţigani pe aici, nu-i aşa?

— Cum de ştii asta? am întrebat.

— Am văzut una în timp ce urcam la voi. S-a uitat destul de ciudat la mine, zău aşa.

— Nu reprezintă un pericol, nu trebuie să te temi, dar e puţin cam sărită, asta e tot

— De ce spui că e cam sărită? Avea o privire destul de veselă cînd m-a privit. Are ceva cu voi, sau ce?

— Nu cred că poate fi adevărat ceea ce spune. Cred că are vedenii. Că am fi gonit-o de pe pămîntul ei, ceva în legătură cu asta.

— Probabil că vrea bani, zise mama. Ţiganilor le plac banii. Pe urmă mai compun şi-un cîntecel în care spun ce ispravă au făcut, şi mai şi dansează. Dar se opresc repede cînd simt un bănuţ în palmă.

— Nu-ţi plac ţiganii, remarcă Ellie.

— Sînt nişte hoţi, Nu lucrează regulat şi pun mîna pe lucruri care nu le aparţin.

— Ei, bine, zise Ellie, acum nu ne mai temem.

Mama spuse la revedere, dar apoi adăugă:

— Cine este tînăra care locuieşte cu voi?

Ellie explică cum Greta fusese compania cea mai apropiată pentru ea vreme de trei ani înainte de căsătoria noastră şi cum, dacă n-ar fi fost Greta, ea ar fi avut o viaţă de iad.

— Greta a făcut totul ca să ne ajute, E o persoană minunată, mai zise Ellie. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea.

— Stă cu voi, sau e numai în vizită?

— Ei bine, zise Ellie, ocolind răspunsul. Stă cu noi pentru moment din pricină că mi-am luxat glezna şi a trebuit să am pe cineva care să mă îngrijească. Dar acum sînt bine.

— Tinerii căsătoriţi o duc cel mai bine cînd stau singuri, mai ales la început, zise mama.

Am rămas lîngă poartă, urmărind o pe mama cum se îndepărta.

— Este o individualitate puternică, zise Ellie gînditoare.

Eram supărat pe Ellie, chiar foarte supărat pentru că o descoperise pe mama şi o vizitase fără să-mi spună. Dar cînd se întoarse spre mine privindu-mă, cu o sprînceană uşor ridicată, dar şi cu o mutrişoară pe jumătate timidă, pe jumătate mulţumită de năzdrăvănia făcută, n-am putut să mă abţin şi-am zis cu glas moale:

— Ce mincinoasă mică îmi eşti!

— Ei, cîteodată, zise Ellie, mal trebuie să fii şi aşa.

— E ca într-o piesă de Shakespeare în care am jucat o dată la şcoala unde învăţam. Şi am citat conştiincios: A înşelat speranţele tatălui el şi poate le va înşela şi pe-ale tale.

— Ce-ai jucat – Othello?

— Nu, am răspuns, am interpretat rolul tatălui fetei. De asta îmi aduc aminte de această replică, presupun. E, de altfel, tot ce mi amintesc că am avut de spus.

— A înşelat speranţele tatălui său şi poate şi pe-ale tale, repetă Ellie pe gînduri. Nu-mi aduc aminte să fi inşelat speranţele tatălui meu, n-am avut cînd. Poate că s-ar fi întîmplat mai tîrziu.

— Cred că nu ar fi fost prea încîntat că te-ai măritat cu mine, am zis, ca şi mama ta vitregă, de altfel.

— Nu, zise Ellie, nu cred că ar fi fost, într-adevăr. Era destul de convenţional, cred. Şi dintr-odată zise cu acel zîmbet şugubăţ de fetiţă: Aşa că presupun că tot ce am de făcut este să-i urmez pilda Desdemonei şi să-mi dezamăgesc tatăl, fugind cu tine.

— De ce ai vrut s-o vezi pe mama, Ellie, am întrebat curios.

— Nu e vorba de faptul că am vrut s-o văd, zise Ellie, dar mă simţeam teribil de vinovată că nu făceam nimic în acest sens. Nu mi-ai vorbit prea mult despre mama ta, dar am simţit că am făcut tot ce a putut pentru ca ţie să-ţi fie bine. Ţi-a venit întotdeauna în ajutor, atunci cînd ai avut nevoie, şi a muncit din greu pentru ca să poţi învăţa. Şi mă urmărea gîndul că poate, în ceea ce mă privea, putea să pară josnic, o mîndrie legată de pungă, faptul că nu mă duceam s-o văd.

— Oricum, n-ar fi fost vina ta, ar fi fost a mea.

— Da, a zis Ellie, dar am înţeles că poate nu vroiai să mă duc să o văd.

— Crezi că am un complex de inferioritate legat de mama? Dar nu este aşa. Te asigur că nu este adevărat, Ellie. Nu asta era.

— Da, răspunse Ellie cu gîndul departe. Ştiu acum despre ce e vorba. E din pricină că nu vroiai ca ea să facă ce fac de obicei mamele.

— Ce fac de obicei mamele? am repetat.

— Ei, zise Ellie, dar pot foarte bine să-mi dau seama că este felul de persoană care ştie foarte bine ce ar trebui să facă ceilalţi, adică ar fi vrut să se amestece puţin în existenţa ta, să-ţi direcţioneze paşii, să te fixeze în anumite meserii.

— Foarte adevărat, zisei, mai ales meserii sedentare. Şi să mă ştie aşezat.

— Nu mai contează acum, răspunse Ellie, dar aş zice ca era un sfat bun. Dar n-ar fi fost sfatul potrivit pentru tine, Mike. Tu nu eşti fiinţa care să se aşeze. Tu nu eşti tipul sedentarului. Vrei să te duci peste tot şi să le vezi pe toate. Vrei să ajungi pe culmi.

— Vreau să stau aici în această casă cu tine, mi-am auzit glasul.

— Poate, pentru o vreme... Şi cred – cred că vei vrea totdeauna să te întorci aici. Şi eu la fel. Cred că ne vom întoarce aici în fiecare an şi vom fi mai fericiţi decît în altă parte. Dar vei tînji şi după alte locuri. Vei vrea să călătoreşti, să vezi de toate, să cumperi de toate. Te vei gîndi la noi planuri privind amenajarea grădinii de aici. Poate vom merge şi vom vedea grădini italiene, japonez, grădini suspendate.

— Mă faci să văd viaţa ca pe ceva foarte atrăgător. Îmi pare rău că m-am supărat.

— Nu-ţi face griji, n-am luat în seamă supărarea ta. Doar nu mie frică de tine. Şi apoi adăugă, încruntîndu-se uşor: Mamei tale nu i-a