— Te simți singură? mă întreabă Jonathan.

Cum să-i spun că singurătatea mea e zdrobitoare, că mă face să mă simt oribil? În ciuda acestui fapt, nu știu cum să mă apropii de oameni și să-mi umplu timpul, cu care nu prea am ce face. Adevărat, îmi place să stau singură și pot să petrec ore în șir făcând lucruri neînsoțită: citind, plimbându-mă îndelung. Aș putea vizita animalele de la adăpost sau scrie o nouă piesă de teatru pentru copii. Dar uneori tânjesc după prezența altcuiva, mai ales după a unui om alături de care să mă simt în largul meu. În clădirea mea locuiește un tată celibatar și, ocazional, când fiica lui de șase ani vine la el în vizită, în weekend, iar el are o problemă neașteptată de rezolvat, am eu grijă de ea. Mă bucur enorm de fiecare dată și, în secret, îmi doresc să aibă mai des nevoie de o dădacă. Ultima dată când a fost aici, am petrecut două ore confecționând păpuși de hârtie. A fost una dintre cele mai plăcute după-amiezi din viața mea.

La scurt timp după ce m-am despărțit de Ryan, am revenit la singurătatea de care mă bucuram de obicei și am apreciat simplitatea vieții mele, pentru că nu mai trebuia să pășesc ca pe ouă în preajma unui bărbat. Dar perioada aia a trecut, iar singurătatea a reapărut ca un val gigantic. Îl simțeam crescând și, când ajungea în sfârșit la mine, îmi petreceam restul zilei sau al nopții agitată, luptându-mă cu lacrimile. Momentele astea treceau în cele din urmă, dar în ultimul timp au devenit tot mai frecvente. Încercam să-mi umplu zilele interacționând mai mult cu ceilalți, dar asta mă epuiza și mă copleșea. Cel mai mult tânjeam la o relație personală.

Aveam nevoie de cineva care să-mi înțeleagă nevoile și să fie dispus să vorbească pe limba mea.

Cineva ca Jonathan.

Mi-am ferit privirea.

— Nu mă deranjează să petrec timp singură, dar uneori e foarte apăsător.

Jonathan se apleacă spre mine și-mi cuprinde umerii cu brațul, trăgându-mă mai aproape, iar eu mă străduiesc să nu plâng.

— Nu toată lumea e capabilă să dea la o parte propriile probleme emoționale și să vadă la tine ceea ce văd eu. E pierderea lor.

În trecut, când Jonathan îmi spunea asemenea lucruri, mă simțeam sprijinită și mi se mai domolea durerea provocată de oamenii care încercau să mă doboare sau să mă facă să mă simt inferioară fiindcă vedeam lumea altfel decât ei. Cu zece ani în urmă, poate că n-aș fi înțeles prea bine ce spune Jonathan, dar lucrurile s-au schimbat în prezent. Tina m-a învățat că e important să mă înconjur de oameni care mă înțeleg. Oameni siguri de locul lor în lume. Nu e întotdeauna ușor să-i recunoști, dar mă descurc mult mai bine acum decât pe vremuri.

Pe la ora nouă, Jonathan îmi spune că trebuie să se întoarcă la muncă. Eu casc, fiindcă sunt de-a dreptul obosită. Nu m-aș descurca deloc dacă ar trebui să lucrez până târziu, cum face el adesea.

— Vrei să te bag în pat înainte să plec?

— Înseamnă c-o să facem sex? îmi scapă mie, pe negândite.

El râde.

— Ei bine, ar fi un mod fantastic de a ne lua la revedere, dar chiar trebuie să mă întorc la muncă.

Simt că-mi arde fața și las capul în jos, rușinată. Am crezut că am înțeles ce dorește Jonathan.

— Mi-e așa rușine!

— Nu trebuie. Dar observ că păreai tare entuziasmată de posibilitatea asta.

Când ajungem la ușă, Jonathan îmi cuprinde ceafa în palmă și mă sărută blând pe gură. Apoi mă lipește de perete și mă sărută din nou, de data asta mai apăsat. Nimeni n-a mai avut efectul pe care-l are Jonathan asupra mea, când mă sărută. Are o blândețe care mă face să mă simt în siguranță, dar acum mai e și altceva – dorință. Își trece degetele prin părul meu și ne sărutăm o vreme. Când ne oprim, nu mai am suflu.

— Ryan nu săruta bine. Și nici Monte. Nu la fel de bine ca tine.

Jonathan zâmbește. Se pare că replica mea l-a făcut fericit.

— Ce sens au săruturile astea? întreb eu.

Nu vreau să-mi fac speranțe deșarte, pentru că e posibil să nu aibă un sens anume.

— Înseamnă că mi-a fost dor de tine. Și că aștept de multă vreme să te sărut.

— Încă o luăm încet?

Jonathan mă privește în ochi și îi susțin privirea atât cât pot, apoi mă uit în podea.

— Nu știu. Poate că nu mai vreau s-o luăm încet.

— O să mă gândesc toată noaptea la sărutul ăsta, spun eu.

— Și eu.

Încui ușa în urma lui.

20Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

Când am ajuns la clinica veterinară, câțiva voluntari se adunaseră la un loc și vorbeau. Sue era în picioare, lângă ei.

— Bună, Annika! Ai timp să vorbim puțin?

— Bună, Sue! Am doar câteva secunde, pentru că vreau să văd ce face Charlie.

Îi scoseseră atela și plănuiau să-i dea drumul în sălbăticie. Mă atașasem foarte mult de el și știam că urma să-i duc dorul teribil.

Sue și-a pus o mână pe umărul meu, ceea ce nu m-a deranjat, pentru că fata asta îmi plăcea și, oricum, atingerea a durat doar câteva clipe.

— Îmi pare tare rău. Charlie a murit. Starea lui s-a înrăutățit peste noapte, foarte repede. Știu că țineai enorm la el.

Nu mai puteam rămâne acolo, nu suportam gândul că o creatură atât de mică suferise atât de mult cât probabil că suferise Charlie înainte să moară. M-am răsucit pe călcâie și am ieșit în fugă în aerul rece al serii. Oare Charlie își petrecuse ultimele clipe în cușca lui? Îl ținuse cineva în brațe? Nu-mi trecuse prin minte să-i pun întrebările astea lui Sue, iar acum mă bântuiau. Cu ochii minții, am văzut lăbuța lui rănită fixată cu o mică atelă și am izbucnit în lacrimi.

În patru ani, a fost singura dată când am cedat nervos fiind de serviciu la clinică.

*

— Annika? m-a strigat Janice. A venit Jonathan. Eu l-am chemat. Poate să intre la tine?

Nu i-am răspuns, fiindcă nu puteam. Stăteam întinsă pe o parte, cu fața la perete, sub așternuturile pe care mi