Salteaua s-a lăsat un pic și mi-am dat seama că Jonathan s-a așezat lângă mine. I-am simțit mâna pe umăr.

— Hei, pot să te ajut?

Voiam să-i răspund, dar eram epuizată. Simțeam că mă lua somnul și nu-mi doream decât să mă fure cu totul. Mama îmi povestise că, în ziua în care ea și tata mă retrăseseră de la școală, pe la jumătatea clasei a șaptea, dormisem aproape șaptesprezece ore fără întrerupere. Somnul era strategia mea de autoconservare în fața suferinței. Jonathan și Janice m-au chemat din nou pe nume, dar n-am spus nimic și am adormit.

Când m-am trezit, în cameră era beznă, iar ceasul indica ora cinci și jumătate. Cumplit de însetată, după ce dormisem până dimineață, m-am dus la bucătărie și mi-am umplut un pahar cu apă de la chiuvetă, după ce m-am oprit mai întâi la toaletă. Stomacul îmi chiorăia și m-am întins să iau niște sărățele din dulap. Apoi mi-am adus aminte că Charlie murise și sărățelele mi-au rămas în gât.

În drum spre camera mea, plănuiam să citesc până când venea vremea de mers la cursuri. M-am oprit brusc când am trecut pe lângă Jonathan. Dormea pe canapeaua din sufragerie, îmbrăcat în blugi și bluză de trening. Deși n-aveam nici cea mai vagă idee ce căuta acolo, m-am bucurat să-l văd.

M-am întins lângă el, iar Jonathan s-a mișcat.

— Ai rămas aici.

— Mi-am dat seama că vrei să fii singură, dar voiam să mă asigur că ești bine când te trezești.

Pe jumătate adormit, m-a strâns în brațe, iar eu mi-am lipit obrazul de pieptul lui.

— Nu-mi place când mor ființe așa de mici. Mi se rupe sufletul.

Jonathan m-a mângâiat pe păr. Încă un lucru pe care-l descoperisem în legătură cu el: îmi plăceau absolut toate atingerile lui. Pentru mine, erau tot atât de liniștitoare pe cât speram să fi fost mângâierile mele pentru Charlie. Am rămas întinsă pe canapea, în brațele lui, în timp ce soarele răsărea și lumina se revărsa în cameră.

— Mi-e dor de Charlie.

Jonathan m-a sărutat pe creștet.

— Știu.

21Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

Eu mă născusem într-un oraș numit Downers Grove, iar Jonathan era din Waukegan, cam la optzeci de kilometri mai la nord. În vacanța de iarnă, a doua zi după ce am dat ultimele examene, Jonathan m-a dus acasă cu mașina. Sărbătoriserăm sfârșitul semestrului cu o noapte înainte, când ieșiserăm la pizza și bere împreună cu Janice și Joe. Seara decursese mai bine decât mă așteptasem. Pizzeria pe care o propusese Janice se afla în afara campusului și era frecventată în general de familii cu copii mici, ceea ce mi se părea o îmbunătățire uriașă, față de localurile din campus, zgomotoase și pline de studenți. Jonathan și Joe s-au înțeles de minune, lucru pe care Janice l-a pus pe seama abilității lui Jonathan de a socializa cu oricine, dar și pe seama numărului de beri băute de Joe.

— Vino aici, m-a chemat Jonathan în timp ce camioneta lui intra pe autostrada I–57, pe care urma să ruleze două ore, până ajungeam acasă la ai mei.

Camioneta avea o banchetă în spate, iar eu mă simțeam ca într-unul din filmele alea în care tipul vrea ca fata să se așeze la mijlocul banchetei, ca să-și petreacă un braț pe după gâtul ei; exact asta a făcut Jonathan după ce mi-a spus să-mi pun centura de siguranță. Mi-am sprijinit capul de umărul lui și, din când în când, îmi strângea mâna. Cu toate că nu știam de ce mă plăcea sau ce aspect ignorat de ceilalți vedea el la mine, mă simțeam recunoscătoare și fericită.

Când a parcat pe aleea din fața casei părinților mei, i-am găsit așteptându-ne afară, înfofoliți. Am început să bat din palme, entuziasmată, când am dat cu ochii de ei și am sărit din camioneta lui Jonathan imediat ce a oprit.

— Annika! m-a întâmpinat mama, cu un strigăt.

M-a strâns tare în brațe și am regăsit starea sufletească pe care o aveam mereu în preajma ei: senină, în siguranță. Mi se tăiase respirația pentru că mă strângea foarte tare.

Tata mi-a oferit o îmbrățișare cam țeapănă. Nu îi prea plăcea să-și manifeste afecțiunea, dar nu m-am îndoit niciodată de dragostea lui. Din clipa în care am crescut suficient cât să înțeleg cuvintele, mama mi-a repetat întruna cât de mult mă iubea tata. Era inginer de sistem și, când nu muncea, fie citea, fie construia ceva în garaj, pentru mine sau pentru Will. Odată, a petrecut o vară întreagă construind căsuța din stejarul uriaș aflat în curtea din spate. În cele din urmă, Will s-a plictisit de ea și a fugit să se plimbe cu bicicleta, cu prietenii lui din cartier, dar tata și cu mine obișnuiam să ne întindem pe podeaua netedă, din lemn de pin și să citim ore în șir. Eram suflete pereche, sau cel puțin asta ne spunea lumea mereu.

— Bună! a zis mama și i-a întins o mână lui Jonathan. Eu sunt Linda.

Uitasem complet că Jonathan era acolo. Probabil că nici tata nu-l observase, dar când mama a zis „Ron, nu-l saluți pe prietenul Annikăi?”, a întins și el mâna.

Tata l-a salutat, după care a intrat în casă.

— Sper că vei sta la noi puțin, înainte să plecați la campionat, i-a spus mama.

Echipa noastră de șah se calificase în Campionatul Panamerican Studențesc de Șah, care urma să aibă loc în centrul orașului Chicago, la câteva zile după Crăciun. Campionatul consta din șase runde, cu liste prestabilite și echipe de patru jucători, inclusiv două rezerve. Eu urma să fiu rezervă, ceea ce însemna că, foarte probabil, n-aveam să joc deloc, în afara cazului în care se întâmpla ceva îngrozitor cu unul dintre ceilalți patru.

— Aș putea să mă întorc a doua zi după Crăciun, a zis Jonathan. Mă gândeam s-o duc pe Annika să o cunoască pe mama, înainte să ne alăturăm echipei de șah, la hotel.

— Ar fi foarte drăguț. Poate rămâi la noi, la masă. Atunci o să fie acasă și fratele Annikăi.

— Bine. O să iau propunerea asta în considerare.

— Nu vrei să intri în casă?

— Ba da.

Jonathan mi-a luat valiza și a