Imediat ce am intrat, m-am trântit pe podeaua sufrageriei, lângă motanul meu, Domnul Bojangles. Îmi fusese groaznic de dor de el. M-am adâncit în jocul nostru preferat: el încerca să prindă o minge pe care i-o aruncam și care, la început, avusese un clopoțel înăuntru. Dar îl scosesem deoarece clinchetul mi se părea foarte supărător. Will, fratele meu, mi-a zis că, probabil, clopoțelul îi plăcea Domnului Bojangles, dar eu pur și simplu nu-l suportam. Jonathan și mama stăteau în picioare, în apropiere, și vorbeau. Mă uimea că puteau conversa cu atâta ușurință, deși abia se cunoscuseră.

— Ar trebui s-o iau din loc, a zis Jonathan. Mă așteaptă mama.

— Annika, îl conduci tu pe Jonathan?

— Da.

Am rostogolit mingea spre Domnul Bojangles, iar el i-a făcut vânt pe podea. Imediat ce pleca Jonathan, aveam de gând să mă întorc și să petrec următoarea oră jucând jocul ăsta.

— O să te sun, mi-a spus el când am ajuns la camionetă.

Nu îmi prea plăcea să vorbesc la telefon, dar era singurul mod în care puteam păstra legătură în timpul vacanței.

— Bine.

S-a întins spre partea din spate a camionetei, a ridicat prelata care ne protejase valizele și a scos ceva din valiza lui.

— Ți-am luat ceva, mi-a zis el. Dar trebuie să-mi promiți că nu deschizi pachetul înainte de Crăciun.

Era o cutie mică, pătrățoasă, învelită în hârtie roșie și legată cu o panglică aurie.

Cu câteva săptămâni în urmă, Janice îmi amintise să-i cumpăr un cadou lui Jonathan, iar eu îi spusesem c-o să-i iau un pulover, pentru că văzusem în mall unul albastru-închis și-mi spusesem: „Lui Jonathan îi stă foarte bine în albastru”. Dar în ziua aia îmi uitasem portofelul acasă, așa că mi-am propus să mă întorc să-l cumpăr, apoi am uitat complet.

— Eu nu ți-am cumpărat un cadou.

— Nu-i nimic. E ceva mărunt și m-am gândit c-o să-ți placă.

Încă mă simțeam prost, dar pe urmă Jonathan m-a sărutat și mi s-a părut că nu era supărat fiindcă uitasem de cadoul pentru el.

— Crăciun fericit!

— Crăciun fericit!

Jonathan a aruncat o privire spre casă, apoi m-a sărutat din nou. De când f[cuserăm sex prima oară, dormiserăm împreună aproape în fiecare zi și mi-era greu să-mi descriu sentimentele față de el. Mă gândeam la el tot timpul. Descoperisem că, de fapt, îmi plăcea cuibăritul alături de Jonathan și că nu mă săturam niciodată să-i simt brațele în jurul meu. Eram agitată când lipsea și senină când era lângă mine. Îi povestisem lui Janice, iar ea îmi spusese că mă îndrăgostisem de el. A trebuit s-o cred pe cuvânt, pentru că n-aveam niciun termen de comparație pentru așa ceva.

În timp ce priveam camioneta îndepărtându-se, a început să-mi fie dor de el chiar înainte să ajungă la capătul aleii.

— Ce-i aia? m-a întrebat mama când am intrat iar în casă.

— E un cadou de Crăciun, de la Jonathan. Mi-a spus să nu-l deschid înainte de Sărbători.

— Vai, Annika, ce frumos din partea lui! Pare un tânăr așa de drăguț!

— Mamă, nu s-a purtat niciodată urât cu mine. Nici măcar o dată.

Mama n-a răspuns imediat, dar a clipit de câteva ori, ca și când i-ar fi intrat ceva în ochi, apoi m-a îmbrățișat. M-am desprins de ea cât de repede am putut, pentru că mă strângea atât de tare, încât abia mai puteam respira.

I-am avut pe ai mei doar pentru mine timp de aproape două săptămâni, înainte să ni se alăture fratele meu, care venise din New York. Will lucra pe Wall Street și încerca mereu să ne farmece povestindu-ne despre viața și munca lui în metropolă, de parcă n-am fi putut să ne imaginăm și singuri. Mi-era greu să fiu atentă la ce istorisea, pentru că abia dacă-l cunoșteam. Will mă cam ignorase în majoritatea timpului. Imediat ce absolvise facultatea, se mutase și o auzeam pe mama plângându-se că singurul fel de a-l convinge să mai dea pe-acasă era să joace cartea Sărbătorilor, ceea ce, din câte se pare, avea de-a face cu sentimentul de vinovăție și nicio legătură cu cărțile pe care uneori le făceam cadou, de Crăciun, familiei și prietenilor.

Acum, când eram acasă, am deprins iar obiceiul de a sta trează până noaptea târziu și a dormi până la prânz. Îmi făceam de lucru prin casă și mă jucam cu Domnul Bojangles. Tata și cu mine petreceam ore întregi în camera lui de recreere, citind în liniște, în timp ce mama pregătea prăjituri și împacheta cadouri. Eu și tata am aranjat bradul și am hotărât să punem luminițele pe verticală, în loc să le înfășurăm în jurul pomului, iar ornamentele le-am grupat pe categorii: toate globurile în jumătatea de sus a pomului și orice altceva, în partea de jos. Când Will a intrat în sufragerie, cu două zile înainte de Crăciun, primul lucru pe care l-a spus a fost:

— Ce dracu’s-a întâmplat cu bradul?

I-a răspuns mama:

— Mie mi se pare că e un aranjament unic și, dacă nu-ți place, la anul n-ai decât să vii mai devreme și să-i ajuți pe tata și pe Annika să-l împodobească.

Apoi i-a oferit o prăjitură glazurată și o bere, ceea ce i-a închis gura. Aproape că mi-a venit să vomit gândindu-mă la gustul acestei combinații.

În Ajunul Crăciunului, după ce rudele noastre au primit cadouri, și-au luat la revedere și au plecat la casele lor, m-am așezat lângă brad și am despachetat darul de la Jonathan. Mama mi s-a alăturat.

— Cred că sunt mai emoționată decât tine, Annika.

Eram mai mult curioasă decât emoționată. Jucasem un joc: în fiecare seară, înainte de culcare, încercam să ghicesc ce era în cutie. Notasem toate variantele într-un caiet vechi, pe care-l găsisem la mine în cameră. Oare cutia era plină cu scoici din Tahiti? Sau cu bucățele de sticlă din Oceanul Atlantic? Presupunerea mea preferată era că-mi cumpărase o floare fosilizată, conservată în chihlimbar brun-portocaliu.

Am rupt ambalajul, dar n-am găsit nicio floare fosilizată, nici scoici, nici sticlă din ocean.

Era o sticluță de parfum Dune, marca Christian Dior. Janice a țipat entuziasmată când i-am spus ce primisem, dar numele mărcii nu-mi suna cunoscut și, pe deasupra, oricum n-aveam să-l folosesc niciodată. Pentru mine, parfumurile erau ca un nor de