otravă pe piele. Într-o zi, când aveam doisprezece ani, o angajată a mallului din oraș pulverizase parfum pe mine, când treceam pe lângă ea împreună cu mama. Izbucnisem într-o criză de plâns și, după ce mama mă scosese din mall și mă băgase în mașină, îmi smulsesem aproape toate hainele de pe mine. Ajunsă acasă, sărisem direct în duș și nu ieșisem de acolo decât după trei sferturi de oră.

— Ce sticluță frumoasă! a spus mama.

Era roz-pal și avea un capac strălucitor. Mi-am plimbat degetele peste sticla fină, dar n-am desfăcut-o și nici n-am pulverizat în aer, ca să simt mirosul.

— Intenția contează, mi-a zis mama. Nu uita să-i mulțumești lui Jonathan.

— O să-i mulțumesc.

Deși n-aveam să folosesc parfumul niciodată, îmi plăcea mult funda cu care Jonathan legase cutia și mi-am petrecut restul serii plimbându-mi degetele, absentă, peste buclele panglicii. Mama avea dreptate. Sticluța chiar era frumoasă, iar parfumul, rămas intact, a stat la loc de cinste, pe măsuța mea de toaletă, pe toată durata vacanței de iarnă.

22Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

 

Jonathan s-a întors la noi în a doua zi după Crăciun. Mama a petrecut toată dimineața în bucătărie, pregătind alte feluri de mâncare, deși tata a întrebat-o de ce nu puteam pur și simplu să mâncăm resturile rămase de ieri. Mie mi se părea un plan logic, dar mama a insistat că nu ar fi fost OK să procedăm așa, deși abia dacă mai puteam închide ușa frigiderului, care era ticsit.

Ne-am așezat toți cinci la masă înainte de ora prânzului, în jurul unei fripturi de pui cu garnitură de cartofi gratinați.

— Echipa e pregătită pentru competiție? a întrebat mama.

— Cred că da, a răspuns Jonathan. Suntem foarte puternici anul ăsta. Mulți jucători buni, inclusiv Annika.

— În ce domeniu îți dai licența, Jonathan? a întrebat Will.

— Afaceri.

— Mi-am luat diploma în afaceri la Universitatea din Illinois, în 1985. Masteratul l-am absolvit doi ani mai târziu. L-am făcut la seral, în New York.

— Sper să urmez exact aceiași pași ca tine.

— Serios? a întrebat Will, încruntându-se la mine. De ce nu mi-ai spus, Annika?

— Nu m-ai întrebat, am răspuns eu. În plus, n-am mai vorbit cu tine de vara trecută.

— Poate reușesc să pun o vorbă bună pentru tine, când vei începe să te duci la interviuri de angajare, a zis Will.

— Ți-aș fi recunoscător. Mulțumesc.

— Cum e puiul? a întrebat mama.

— Foarte bun, a zis Jonathan.

— Te-ai întrecut pe tine, mamă, a comentat Will.

Eu și tata am rămas tăcuți. Mâncaserăm de o mie de ori pui gătit de mama, iar ea știa că ne plăcea.

În timp ce o ajutam să strângă masa, Will a venit la mine și mi-a zis:

— Îmi place tipul ăsta. Să-l păstrezi.

— O să încerc.

Nu eram sigură cum se procedează ca să păstrezi pe cineva, dar, în sfârșit, Will se purta drăguț cu mine și, în plus, ultimul lucru pe care mi-l doream era să pierd singurul iubit pe care-l avusesem până acum. Mi-ar fi fost mai ușor să-mi țin promisiunea dacă aș fi înțeles cum reușisem să-l câștig.

Jonathan m-a însoțit la etaj, când m-am dus să-mi fac bagajul.

— Mulțumesc pentru parfum, i-am zis, arătându-i locul de onoare ocupat de sticluță, pe măsuța de toaletă. E un cadou foarte drăguț și-mi place mult.

Cuvintele au curs lin, pentru că mama mă pusese să exersez ce aveam să-i spun lui Jonathan, până când mi-a ieșit cum trebuia.

Mi-a zâmbit.

— Cu plăcere.

Mi-am mai îndesat câteva lucruri în valiză și am tras fermoarul.

— Asta-i tot? m-a întrebat Jonathan.

— Îm-hm.

— Nu mai ai nevoie de nimic altceva?

— Nu.

Jonathan a luat valiza și s-a îndreptat spre ușă.

L-am urmat, dar, înainte de a ieși din cameră, am luat panglica aurie pe care o lăsasem lângă parfum și mi-am îndesat-o în poșetă.

 

Jonathan locuia într-o casă mică, în stil ranch, la capătul unei fundături. Interiorul era îngrijit și auster, în contrast cu harababura pe două etaje a părinților mei, cu mulțimea de nimicuri, jucării pentru pisici și cărți. Mama lui ne aștepta și, după ce l-a îmbrățișat pe Jonathan și l-a sărutat pe obraz, s-a întors spre mine și a zis:

— Tu trebuie să fii Katherine. Eu sunt Cheryl.

— Mamă, ea e Annika. Ți-am zis de o mie de ori cum o cheamă.

— Da, bineînțeles, Annika. Îmi pare rău. Nu știu de ce ți-am zis așa.

— E în regulă.

Mi-a strâns mâna.

— Mă bucur să te cunosc. Jonathan vorbește tot timpul despre tine.

— Mamă! a avertizat-o Jonathan.

— Scuze!

Mama lui mi-a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul. N-aveam habar ce semnificație avea gestul ăsta. I-am zâmbit și eu. Cheryl părea drăguță și m-am simțit imediat în largul meu în preajma ei. Atitudinea ei nu mi se părea amenințătoare. Uneori aveam impresia asta liniștitoare când făceam cunoștință cu unii oameni. Poate că era vorba de energia lor sau de un fel de aură, dar, indiferent care ar fi explicația, întotdeauna mă bucuram să-i cunosc.

— Când vreți să plecați? a întrebat ea.

— Peste vreo douăzeci de minute. Trebuie să-mi strâng lucrurile.

— Îmi pare rău că mama ți-a spus pe alt nume, s-a scuzat Jonathan când am intrat în dormitorul lui. Katherine a fost iubita mea din liceu. Poate că mama era puțin confuză. Amândouă sunteți blonde.

— Nu-i nimic, am zis, pentru că, sincer, nu mă deranjase.

Nici eu nu prea reușeam să rețin fețele și numele.

Camera lui Jonathan semăna mult cu a mea, dar era mult mai ordonată. Avea o grămadă de amintiri din liceu, în mare parte trofee de la concursurile de înot și poze cu echipa, lângă piscină. Pe podea, lângă dulap, zăcea un teanc de manuale, iar pe perete atârna un steag al Liceului Waukegan. Emblema lor era imaginea unui buldog. Mă simțeam ca un arheolog care descoperea relicve ale unui loc pe care nu-l vizitase niciodată. Mi se părea fascinant.

— Ai atâtea lucruri din liceu!

— Păi, da. Nu toată lumea are așa ceva?

— Eu nu. Am făcut școala acasă.

— Vrei să spui… dintotdeauna?

— Am învățat la o școală obișnuită până pe la mijlocul clasei a șaptea, când m-au retras ai mei.

— Te-au retras? De ce?

— Mama a zis că voia să fiu în siguranță.

Ne-am așezat pe pat.

— Ce-a vrut să spună cu asta? m-a întrebat el.

Refuzasem să vorbesc despre incidentul acela cu oricine altcineva în afară de părinții mei, iar psihologul pe care