școala îl chemase în grabă susținuse că era posibil să fi refulat complet amintirea. Dar nu era deloc adevărat. Îmi amintesc foarte limpede ziua în care Maria și celelalte trei fete m-au atacat. I-am povestit lui Jonathan cum mă loviseră și mă pălmuiseră până când nasul îmi sângerase, cum mă trăseseră de păr, cum mă împinseseră într-un closet, stingând lumina în toaleta fetelor și proptind un scaun sub clanță, pe dinafară, ca să nu pot ieși. Plânsesem atât de tare și urlasem atât de mult, încât, într-un târziu, când o profesoară mă găsise, cu buza spartă și un ochi umflat, nu mai aveam glas.

— Annika, a spus încet Jonathan.

— Janice e singura căreia i-am povestit. Dar mă bucur că acum ai aflat și tu.

Să-i povestesc despre incidentul acela mi s-a părut normal, așa cum mi se păruse și când îi povestisem despre Jake. Parcă m-aș fi eliberat de un secret vechi și sumbru și mi-a plăcut cum m-am simțit după aia: mai ușoară. Nu mi-am dat seama în momentul respectiv, dar, câțiva ani mai târziu, aveam să înțeleg că, împărtășindu-i experiențele mele dureroase, îmi întărisem legătura cu Jonathan.

M-a strâns tare în brațe.

— Nu știu ce să spun.

Am rămas surprinsă, pentru că Jonathan nu rămânea niciodată în pană de cuvinte.

— E în regulă.

M-a strâns și mai tare în brațe. Când în sfârșit mi-a dat drumul, s-a dat un pic înapoi și mi-a studiat fața, plimbându-și ușor degetul mare peste sprânceana și gura mea, ca și când ar fi vrut o dovadă că rănile mele se vindecaseră.

— S-a întâmplat demult, am zis eu.

S-a uitat în ochii mei și a încuviințat. Mi-am întors privirea și am văzut etuiul unui ruj. Era auriu și strălucitor. Am arătat cu degetul și am întrebat:

— Ce-i ăsta?

— Nu e al altei fete.

A răspuns repede. Însă posibilitatea asta nu-mi trecuse prin minte înainte ca el s-o pomenească.

— Vânzătoarea l-o fi pus în pungă când am cumpărat parfumul pentru tine, mi-a explicat Jonathan. Nu l-am văzut decât când m-am dus să împachetez cadoul. N-am știut ce să fac cu el, așa că l-am adus acasă.

Am luat etuiul și i-am scos capacul, brusc captivată de nuanța intensă de roșu și, mai ales, de forma lui: era cilindric, neted și strălucitor, ca un creion nou-nouț.

— Îți place? m-a întrebat el, iar eu am dat din cap. Ai lăsat parfumul acasă.

Am coborât privirea, rușinată că nu-mi trecuse prin cap c-ar fi trebuit să-l iau cu mine, după ce-i spusesem că îmi plăcea tare mult.

— Majoritatea mirosurilor sunt prea puternice pentru mine.

— Ar fi trebuit să-ți fac cadou rujul, dar n-am știut de problema ta cu parfumurile. Baia e de partea cealaltă a holului. Du-te să-l încerci.

Am intrat în baie și m-am privit în oglindă. Speram ca rujul să nu aibă textura luciului de buze, care nu-mi plăcea deloc. Oare trebuia să colorez interiorul buzelor sau mai întâi să le trasez conturul? Asta era specialitatea lui Janice, nu a mea, și m-aș fi simțit stânjenită să recunosc în fața lui Jonathan că nu știam ce aveam de făcut. Am pus capacul la loc și am lăsat rujul pe polița oglinzii. Plănuiam ca, după întoarcerea la facultate, s-o rog pe Janice să mă învețe cum să mă rujez. Fața lui Jonathan a apărut în oglindă, lângă a mea. M-am răsucit spre el.

— Nu-l încerci?

— Nu m-am mai rujat niciodată.

— Nici eu.

Probabil că păream nedumerită, pentru că a râs.

— Era o glumă, Annika.

— Aha!

— Vino aici, m-a chemat el, bătând cu palma în dulăpior.

M-a ridicat și m-a așezat pe el, rămânând în picioare, în fața mea.

— Pun pariu că e ca și cum ai colora un desen.

Cu precizie de chirurg, Jonathan mi-a trasat conturul buzelor folosindu-se de partea alungită a rujului. Apoi, cu mișcări scurte, le-a colorat. Am strâns din buze, savurând sunetul discret care s-a auzit când le-am deschis din nou.

— Uită-te în oglindă, m-a îndemnat el.

M-am uitat peste umăr, holbându-mă uimită la reflexia mea.

— Uau!

Roșul intens îmi punea în evidență trăsăturile. Eram curioasă: oare nu cumva un pic de rimel ar echilibra și îmbunătăți efectul rujului? Janice avea să fie entuziasmată auzind întrebarea asta.

M-am răsucit spre el. După ce Jonathan mi-a cuprins bărbia în palmă, mișcându-mi capul la dreapta și la stânga, studiindu-mi gura, a declarat:

— Îmi place.

S-a uitat în ochii mei când a spus-o și, chiar înainte ca privirea lui să devină prea apăsătoare pentru mine, a închis ochii și și-a lipit fruntea de a mea. Poate că alții simțeau ce simțeam eu în clipa asta atunci când se uitau adânc în ochii partenerului, dar când Jonathan și cu mine eram alături într-un mod pe care-l puteam gestiona, știam ce înseamnă să fii profund legat de cineva.

După ani de zile, în ședințele de psihoterapie, când Tina m-a ajutat să înțeleg că Jonathan făcuse intenționat gestul ăsta, mă cuprinsese o tristețe imensă la gândul că-l pierdusem. În clipa aia, mi-a lipsit mai mult decât îmi lipsise orice vreodată, iar șansele de a-l revedea mi se păreau foarte mici. Dar în ziua aia, în Waukegan, în baia din casa mamei sale, am știut că Janice avusese dreptate: chiar dacă încă nu puteam identifica singură sentimentul iubirii, mă îndrăgostisem de Jonathan.

— N-o să permit nimănui, niciodată, să te rănească la fel ca fetele alea, mi-a declarat el.

— OK, am spus eu, pentru că nu mă îndoiam absolut deloc că spunea adevărul.

Apoi Jonathan mi-a șters tot rujul cu un sărut.

 

El voia să plecăm înainte de ora patru, ca să ne cazăm la hotel și să ne întâlnim cu restul echipei, în camera lui Eric, pentru un discurs de încurajare.

— Mamă, de ce mașina ta e pe alee, și nu în garaj? E ger și au zis că la noapte o să ningă. Dă-mi cheile, să-ți mut eu mașina.

— Cred că le-am rătăcit.

— Atunci, dă-mi cheile de rezervă.

— Alea erau cheile de rezervă. Pe primele le-am pierdut acum o lună. Am crezut că o să apară mai devreme sau mai târziu.

— Când le-ai văzut ultima oară?

— Am fost la magazin ieri și, când m-am întors acasă, am crezut că le-am pus în bolul ăla de pe blat. Bolul pe care mi l-a adus sora mea, de la Paris.

Jonathan s-a dus în bucătărie și s-a întors ținând