cu trei bănci în urmă, Leiber comentează. Comentariile lui Leiber sunt originale şi instructive. Aceasta, pentru cei care n-au citit La cite antique. Pentru că, de fapt, erudiţia lui Leiber în „antichităţi” – ca şi a lui Brătăşanu – e numai o legendă. Leiber se informează din Fustei de Coulanges cu o seară înainte de lecţie, iar a doua zi citează cu multă siguranţă autori latini şi culegeri de izvoare pe care nu le-a văzut niciodată.

  Leiber „vorbeşte” întotdeauna după ce a sfârşit Robert. Şi îl critică, erudit. Cât timp se petrece aceasta, Petrişor zâmbeşte ironic. Fireşte, după ce oboseşte Leiber, se ridică Petrişor. Nici Petrişor nu cunoaşte „antichităţi”. Dar datoria lui e să critice pe Leiber. Orişice ar spune Leiber, noi suntem siguri că Petrişor nu-l aprobă. Dimpotrivă. Adevărul se află întotdeauna de partea lui Petrişor.

  Clasa se desfată ori de câte ori discuţiile între „oratori” se încing cu aprindere. Tot „orator” e şi Mişu Tolihroniade. El, însă, vorbeşte mai rar. Când se ridică se îmbujorează şi articulează răspicat. De cele mai multe ori zâmbeşte ironic. Aceasta, ca să-şi „deruteze” adversarul.

  Colegii mei de la modern mă entuziasmează. Cu mulţi sunt bun prieten. Modernul, de altfel, e incontestabil superior realului. La real era o atmosferă îngheţată, din pricina lui Vanciu. Cei care ştiau la matematici îşi îngăduiau să mănânce cornuri până la intrarea lui Vanciu. Ceilalţi, însă…

  De aceea sunt fericit. Şi toată tristeţea pe care mi-au dăruit-o zilele de ninsoare trebuie uitată. Am drept tovarăş pe Horatius.

  IX. CUMOŞ-AJUNUL.

  Corul se adună la mine în mansardă, în fiecare seară. Ca să fie mai multă lumină, ridicăm globul de la lampă. Fumăm şi suntem fericiţi. Până ne adunăm cu toţii, comentăm şi bârfim. Comentăm repetiţiile pentru Un liceu model şi bârfim pe Robert. Toţi simţim o deosebită bucurie să bârfim pe Robert. Pentru că Robert a ajuns nesuferit de când spune că va fi în curând iubit de o prinţesă.

  Suntem cu toţii buni prieteni. Adică ne spunem pe nume, ne înjur' fără supărare, ne împrumutăm bani şi ne povestim „cuceririle”. Popri şan – care e bas şi locuieşte în mahalaua Floreasca – ne dă în fiec seară amănunte inedite asupra unei femei care-l iubeşte. Poprişan afi mă că e „isterică”, şi noi îl ascultăm, pentru că aşa se obişnuieşte între buni prieteni.

  Fănică se interesează de anumite localuri. Fănică e un băiat seriosH După câte ştiu, n-a dorit niciodată aventuri cu femei „isterice”. El pre-| feră să cheltuie săptămânal o anumită sumă şi să fie liniştit. Fănică el preocupat de chimie şi matematică, ceea ce revoltă pe Robert, care va fa în curând iubit de o prinţesă.

  Vin şi alţi buni prieteni – tenori, baritoni, başi – care îmi admir« cărţile şi răbdarea. Fiecare îmi face aceeaşi mărturisire: că el n-ar avea atâta „voinţă”. Iar eu sunt măgulit şi mă arăt modest şi îi bat pe umăr. l.

  Câte unul din „elită” mă întreabă ce mai scriu şi unde mai publicj Sunt sigur că niciunul n-a citit o pagină din tot ce am publicat eu. Pentru! că nu-i „interesează”. îmi admiră, însă, cutiile de gândaci şi se minu-| nează. Se minunează de numărul lor şi de faptul că n-au picioarele rup-| te. Şi eu le explic că îi conserv în soluţie de sublimat şi îi usuc pe o I bucată de plută, între ace. Toţi mă întreabă cum se numesc gândacii] verzi-aurii, din colţ. Şi eu le spun calm: cetonia aurata. Ceea ce îi im-J presionează.

  Fănică regretă că am prea puţini fluturi şi prea multe „albine”. D aceeaşi părere se arată a fi încă trei prieteni. Eu le spun că acelea nu s albine, ci himenoptere. Cum însă noi, la zoologie, n-am ajuns încă clasa insectelor, Fănică nu are de unde să ştie lucrul acesta. El afirmă, totuşi, că fluturii sunt mai „frumoşi” şi mai interesanţi.

  — Dau alt aspect.

  Pentru că suntem prea mulţi, nu se încing discuţii literare şi nici filosofice. De obicei, când vin Bricterian, Petrişor şi Dinu, întârziem până! seara discutând. Bricterian vorbeşte şi se învârte prin odaie. Şi cum: mansarda mea e prea mică, învârteala – în loc să-l liniştească – îl enervează.

  Dinu discută fumând în fotoliu. Dacă se înfurie, ia o poziţie mai ver-| ticală şi vorbeşte mai tare.

  Petrişor argumentează sofistic. Ceea ce izbuteşte să ne supere toţi. Aceasta, pentru că niciunul dintre noi nu e în stare să-i nimiceas logic, sofismele.

  Începem repetiţiile sub bagheta lui Fănică. Perri îi împrumută diapa zonul. Fănică îl loveşte cu putere de marginea biroului, apoi închid ochii şi încearcă: laaaa. Diapazonul e indispensabil, după cum e şi bagheta de trestie. ^-*-

  …Cântăm întâi Bună dimineaţa la Moş-Ajun pe trei voci. Tenorii deschid gurile cât pot şi-şi lasă capejdte”pe spate. Başii îşi strâng buzele şi-şi înfig bărbiile în piept. Ei spun că aşa fac chiar cei de la Mitropolie.

  Fănică e mulţumit de Bună dimineaţa. Noi suntem roşii şi ne ştergem cu batistele, satisfăcuţi. După aceasta, cântăm A ruginit frunza în vii, cântec ieşit din modă, dar trebuincios pentru casele bătrâneşti. A-ceasta ne explică Fănică. Apoi, O, vis al vieţii studenţeşti, care ne întristează şi pe care Bricterian îl cântă gândindu-se la Heidelbergul de altădată. Mai repetămPe -al nostru steag e scris Unire, pentru casele patriote. Şi în toată Sevilla nu-i una ca tine, romanţă din Don Juan. Acesta e cântecul favorit al lui Robert. Robert ne mărturiseşte că noi „nu înţelegem”, închide pe jumătate ochii şi zâmbeşte. Câţiva îl privesc cu admiraţie. Robert îşi trece mâna prin părul mărunt şi oftează:

  — Iubesc o fr,neie…

  Fănic? îi aminteşte că trebuie să repetăm şi Gaudeamus igitur. Robert se resc rnează. Ceilalţi sunt entuziasmaţi de imnul studenţesc şi-l cântă solemn, tara să cunoască cuvintele, şi trăgând cu urechea la vecin:

  — „.ita^nostra, ă, evis est”.

  — „evis… iii, ere tur.”

  Fănică se trudeşte să pronunţe cât mai clar cuvintele, ca să