La sfârşit cântăm Mulţi ani trăiască şi Totdeauna, totdeauna, să bem vinul ca şi-acuma. Aceasta, pentru că vom fi invitaţi în câteva case prietene şi trebuie să fim pregătiţi. Acolo ne vom lăsa paltoanele în vestiar, vom zâmbi moderat şi vom desface'mandarine. Acolo vor fi domnişoare care ne vor îndemna:

  — Luaţi, yărog…!

  Şi doamne care ne vor admira:

  — De cânii pregătiţi corul?

  Apoi, Bricterian va fi rugat să cânte prologul din Pagliaccio, şi el va răspunde că e răguşişi va tuşi semnificativ. La sfârşit, însă, va trebui să cedeze^şi va începe: „Sipuo, sipuo, Signore, Signori; Scusatemi. Se da sol mi presento: Io sono iiprologo. „

  …Domnişoarele se vor îndrăgosti de el, iar prietenii îi vor spune, lovindu-l pe umăr:

  — Ai fost bine, armene.

  Noaptea era senină şi rece. Zăpada puţină îngheţase şi sticlea. Băieţii soseau grupuri, grupuri şi se întâmpinau – la uşa mansardei – cu entu^ ziasm:

  — Salve, Babo!

  — Ura, bă!

  — Aăă…

  Fănică îi iscodea dacă au mâncat nuci sau au băut vin negru. A fixat, apoi, şi pedepsele celor nedisciplinaţi. Pentru o abatere mică, douăzeci de lei amendă, scăzută din suma ce o vom încasa fiecare, la sfârşit. Pentru o abatere mare, excluderea de la masa finală sau excluderea definitivă. Fănică e un mic tiran. Dar numai ameninţă. Şi restricţiunile sale sunt pur formale.

  La nouă şi un sfert pornim. Suntem cincisprezece băieţi. Unsprezece corişti, un dirijor, un casier şi doi „chibiţi”. Cântăm, în curte, mamei. Mama ascultă la fereastră, zâmbind. Apoi ne dăruieşte mandarine, smochine, pesmeţi dulci, mere, iar casierului îi strecoară o bancnotă. Toţi spun „sărut-mâna” şi se întreabă:

  — Cât a dat?

  Începem apoi colinda. Păşim prin mijlocul străzii şi ne uităm unii 1 alţii, şi ne admirăm, şi strigăm:

  — Mulţi mai suntem, mă! Şi râdem.

  Am intrat într-o curte cu grilaj şi castani. A urlat un câine şi aj s-a stins, brusc, lumina. Fănică a şuierat printre dinţi:

  — Drace…!

  Dar băieţii au fost revoltaţi. Au înjurat pe proprietari şi au ieş: trântind poarta.

  Alături, ne-au primit. Am cântat, fals, Bună dimineaţa… Apoi, 7«ţ toată Sevilla… Apoi, O, vis al vieţii studenţeşti. Am aşteptat. Şi am cântat iar: Mulţi ani trăiască! A ieşit o doamnă cu faţa luminată şi ne-a! întrebat de traiste. Noi am înţeles că doamna glumeşte şi am râs cu hohote, deşi ne puteam mulţumi cu zâmbete…

  Pe tavă erau adunate fructele tradiţionale. Băieţii s-au apropiat sfii-j cioşi şi au apucat cu mâinile ce au putut. Când am ajuns şi eu, nu mai erau pe tavă decât vreo cinci nuci şi o smochină. Le-am luat, mulţumind politicos doamnei.

  Casierul ne-a vestit, lângă poartă:

  — O sută de lei!

  La o casă mare, de pe strada Batistei, am găsit lanţul pus la uşă. L| alta, s-a stins de asemenea lumina, cum am strigat noi, entuziaşti:

  — Bună dimineaţa la Moş-Ajun. t.

  Poprişan a luat atunci preşul de fier şi l-a târât prin toată curtea, zvâr-lindu-l peste gard.

  —.mama lor de ciocoi. Stingeţi lumina, ai? Apoi, către cei din casă, tare:

  — Dar ce credeţi voi, bă, boanghenilor?! Că murim de foame şi am venit să cerşim, ai? Tradiţia, bă… Pastele vostru…

  Fănică ar fi intervenit, dar râdea în guler şi nu putea să se stăpânească. Noi ne-am furişat repede în stradă, unde am prins curaj. Vocabularul lui Poprişan revoltase pe unii, entuziasmase pe alţii.

  Am umblat şi pe alte străzi. Auzeam câteodată, pe la răscruci, glasuri bărbăteşti şi ne opream să-i ascultăm. Toţi eram de acord că nici un cor nu-i ca al nostru.

  La Radu ne-am lăsat paltoanele în vestiar şi ne-am îngrămădit în sufragerie, unde ni s-a servit ceaiul. Pe masă, în pomiere de cristal, ne pofteau mandarine şi mere lucioase. Ceaiul ni s-a servit cu cozonac şi câţiva dintre noi – care nu cinaserăm – am fost fericiţi. în tot timpul am socotit că e de datoria noastră să facem spirite. Ţinta tuturor era Robert, precum şi alţi câţiva. Radu, însă, a fost cruţat.

  Am cântat.

  — Totdeauna, totdeauna, să bem vinul ca şi-acuma!

  Unii spuneau: „ Câte un pic!”

  Iar alţii răspundeau, scoborând glasul:

  — JPfc/ Pier.

  Ceea ce izbutea întotdeauna să ne entuziasmeze. Cântam zâmbind, cu feţele iluminate.

  Am plecat de la Radu îndată ce mama lui ne-a dăruit o sută de lei, şi am plecat culegând toate merele şi portocalele ce mai rămăseseră pe masă. Cozonacul se sfârşise de mult.

  Aproape de unsprezece am fost primiţi într-o casă foarte luxoasă. Noi am cântat cât am putut mai frumos. Şi am repurtat izbândă cu Lopă-tarii, noaptea vine. Cei care ne-au ascultat se arătau mulţumiţi şi ronţăiau fursecuri în faţa noastră. După aceea ne-au mai întrebat dacă nu mai ştim nimic, şi – convingându-se de aceasta – ne-au dat patruzeci de lei.

  Drept care, noi am luat ghiulelele de oţel de la uşă şi le-am purtat în braţe o stradă întreagă. Ceea ce ne-a spălat ocara şi ne-a liniştit.

  La douăsprezece, văzând că nu mai întâlnim decât prea puţine case cu ferestrele luminate, ne-am hotărât s-o sfârşim. Am pornit, de aceea, către mine, unde ne aştepta masa întinsă şi sticlele cu vin. Mai înainte, însă, trecuserăm pe la Fănică, de la care căpătarăm, pe lângă bani, şi cinci sticle cu vin. Vin ne-a mai dat şi Robert, dar l-am băut pe drum.

  Au fost zadarnice toate ameninţările lui Fănică. Nu se mai temea nim de amendă.

  — Am îngheţat, şefule!

  — Ne-nfierbântăm şi cântăm mai bine, Fănică.

  — Răguşim altminteri…

  — Şi n-avem tenori.

  În mansarda mea, mama aşezase totul mai înainte.

  Iar băieţii au fost mulţumiţi şi de curcan, şi de vin, şi de atmosft Câţiva, mai obosiţi, trecuseră