în odaia.vecină şi fumau. Baba şi cu prişan desfundau sticlele şi încercau să-l îmbete pe Brătăşanu. Brăi şanu venise cu o sticluţă de lichior fabricat de el şi cu o pungă plină păhăruţe. Ne turna şi ne mărturisea că lichiorul e excelent. Niciunul n putut goli, însă, până la fund păhăruţul, pentru că era prea dulce. Bră şanu vorbea atât de mult şi schiţa atâtea gesturi, încât ajunsese ispitii şi băieţii nu s-au putut opri să nu-l îmbete. îi turnau pahar după pahar îi spuneau:

  — Cu sănătate, şefule.

  „Şeful” îl golea triumfător, apoi răsufla:

  — Nu mai beau.

  — Nu fi copil, şefule.

  — Am băut destul.

  — Aş! Trei pahare.

  — Mi se pare că ţi-e frică…

  — Nu mi-e frică.

  — Atunci bea-l şi p-ăsta.

  — Nu mai pot.

  — Fii serios, şefule.

  — Hai că se-ncălzeşte.

  — Nu mai pot să beau.

  — Ce-eşti copil?

  — Dacă mă iubeşti… -Ţt!

  — Lasă-l, mă, în pace, că îi e frică…

  — Ţi-e frică să nu te-mbeţi?

  — Dar cin' te vede, mă?

  Îi apropiau paharul de gură, şeful se hotăra. Apuca paharul şi-| sorbea dintr-o înghiţitură. Se făcea mai roşu. Apoi, articula:

  — Nu mai beau.

  Ceilalţi din odaia vecină se interesau „cum merge”.

  Unii asigurau că într-un sfert de ceas va fi „turtă”. Dădeau sfaturi.

  — Ascultaţi-mă pe mine, schimbaţi vinul…

  — Toarnă un pahar cu rom în sticlă.

  Dar lucrurile s-au sfârşit altfel. Brătăşanu s-a smuls din lanţul Poprişan-Baba şi s-ajurat că nu mai îşi atinge toată noaptea nici buzele de vin. Apoi, deodată… a început să-şi strângă păhăruţele, să întrebe dacă a plăcut lichiorul şi, la sfârşit, a vestit:

  — Eu plec.

  Băieţii l-au înconjurat:

  — Unde pleci, bă?

  — Stai, că mergem la Coana Roza…

  — Fetiţe, bă!

  Dar Brătăşanu şi-a împachetat păhăruţele, a strâns câte mâini i-a fost cu putinţă şi s-a îndreptat împleticindu-se către uşă. Atunci băieţii i-au cântat:

  Numai la beţie.

  Uit de sărăcie, Numai la pileală.

  Vindec orice boală…!

  Brătăşanu a mulţumit, dar a rămas nestrămutat în hotărârea lui de a se întoarce acasă.

  — Şi de ce vrei să pleci?

  — Aşa vreau.

  — Dar de ce vrei?

  — Am eu un secret.

  — Lasă, bă, c-o întâlneşti mâine.

  — Azi e noapte sfântă.

  — Mergem, mă, cu toţii la Coana Roza. Unul interveni mustrând:

  — Lăsaţi, mă, că se ruşinează!… Brătăşanu protestă:

  — Nu mă ruşinez, pentru că ştiu şi eu.

  — Dacă ştii, de ce nu mergi?

  — Pentru că aşa vreau eu.

  I-au dat drumul! Brătăşanu a pornit singur prin zăpadă, căutând să pară netulburat.

  Noi am mai rămas încă multă vreme. Am mâncat totul şi am golit aproape toate sticlele cu vin. Curând, din pricina fumului, a trebuit să deschidem ferestruicile.

  Când ne-am hotărât să plecăm, era patru şi jumătate.

  Am ieşit cu toţii în stradă şi am umblat o bucată de drum fără să ne despărţim, foarte veseli. Gândindu-ne şi dezbătând mult, ne-am convins că nu mai putem trece şi pe la coana Roza, pentru că era prea târziu.

  Ne-am urat, însă, unul altuia, „Sărbători fericite” şi ne-am făgăduit să ne întâlnim a treia zi de Crăciun la Fănică, pentru că era ziua lui. După aceea, despărţindu-ne definitiv, eu am mers până acasă cu Dinu şi am fredonat amândoi:

  Pe calul bălan, pe calul bălan, Cu şaua verde (bis).

  Păi, ţini-mi-l, Doamne, ţini-mi-l, Doamne, Nu mi-l pierde (bis).

  SFÂRŞITUL PĂRŢII a Ii-a.

  PARTEA A III-A

  /. SÂMBĂTA.

  Trebuie să scriu aceasta: aşteptăm sâmbăta ca pe o zi rară. Nu pentru că e urmată de duminică, ci pentru că sâmbăta e ziua trupului. Robert ar spune a dragostei. Iar Poprişan, a femeilor isterice.

  Adevărul este, însă, altul. Sâmbăta noaptea, noi ne îndreptăm către casele cu felinare roşii; unde nu găsim nici dragoste, nici femei isterice.

  La vârsta noastră, aceasta se socoteşte un lucru obligatoriu. Şi bănuieli ruşinoase copleşesc pe acela ce încearcă să se furişeze. Casele cu felinare roşii sunt gimnazii unde se descoperă şi se educă forţele masculine. Sunt şi aici examene, întovărăşite de aceleaşi emoţii ce strâng sufletele şi întunecă vederea. Şi sunt tot atât de necesare.

  Noi – lipsiţi şi de fascinaţie personală, şi de timp, şi de bani – nu ne încumetăm să „cucerim” femei. De altfel, lucrul acesta se petrece foarte rar. Noi ne cumpărăm cu bani puţini sfertul de ceas datorit dragostei. Ceea ce poate fi socotit un lucru trist.

  Adolescenţa noastră îşi ţesuse, poate, alte chipuri decât cele pe care le zărim după miezul nopţii, rânjind. Poate şi noi am fi dorit să strângem în braţe trupuri şi să muşcăm buze. Poate am visat şi noi – aşa cum se găseşte scris prin cărţi – femei cu ochi negri şi priviri de jăratec, care să ne robească sufletele şi să se furişeze, noaptea, în iatac. Dar au trecut ani după ani, şi femeile gândurilor noastre nu ni s-au coborât în cale. Nu ne-au privit în ochi, răscolindu-ne sângele. Nu ni s-au apropiat, fierbinţi şi răutăcioase. Nu ne-au şoptit cuvinte din cărţi şi din vise. Nu ne-au sărutat lung, cu buzele strivite de buzele noastre, cu răsuflarea sugrumată, cu pleoapele apropiate. Au rămas năluciri tulburi, pe care noi toţi le păstrăm ascunse în suflet şi le chemăm atunci când suntem trişti, când suntem singuri, ca să ne mângâie.

  În locul lor, noi ne-am deprins să mângâiem prudenţi trupuri istovite Şi să sărutăm umeri cu miros de pudră ieftină şi apă de colonie. Ne-am deprins cu greu. Am păşit la început cu teamă în curţile pietruite. Ne-am apropiat de ferestre, cercând să zâmbim, curajoşi. Am întâlnit trupuri veştede şi obraji ofiliţi, şi ochi stinşi, şi guri înroşite