Amintirile de coşmar cu prinţesa Bea nu mai puteau fi înăbuşite. Trânti cratiţa pe masă, apoi se aşeză pe marginea patului şi îşi prinse capul cu mâinile, copleşit de durere.

— Nu, repetă el, tatăl meu nu gătea.

Sosiseră în sat în zori: căpitanul de plai şi şase călăraşi. De îndată ce Mama auzi tropotul copitelor, îl luă în braţe pe Lev. Era o povară grea la cei şase ani ai săi, dar Mama era lată în umeri şi avea braţe puternice. Îl apucă pe Grigori de mână şi ieşiră din casă în fugă. Călăreţii erau conduşi de bătrânii satului, cu care se întâlniseră probabil la marginea aşezării. Cum aveau doar o singură uşă, nu puteau spera să se ascundă, aşa că – imediat ce ieşiră – soldaţii îşi struniră armăsarii.

Mama fugi în jurul casei, speriind găinile şi capra care scăpase din pripon. O luă la fugă spre pârleazul din spatele casei, îndreptându-se către copaci. Ar fi putut scăpa dacă Grigori nu şi-ar fi dat seama deodată că bunica nu era cu ei. Se opri şi-şi trase mâna din strânsoarea mamei.

— Am uitat-o pe bunica! scânci el.

— Nu poate alerga! zbieră Mama drept răspuns.

Grigori ştia asta. Bunica de-abia putea să meargă. Dar, chiar şi-aşa, tot nu credea că ar fi trebuit s-o lase în urmă.

— Grishka, haide! strigă Mama, fugind mai departe cu Lev în braţe, care ţipa acum de frică.

Grigori o urmă, dar întârzierea se dovedi fatală. Călăreţii se apropiară, venind câte unul de fiecare parte. Calea spre pădure era tăiată. Disperată, Mama fugi în iaz, însă picioarele i se cufundară în noroi, ceea ce o încetini, făcând-o apoi să cadă în apă.

Soldaţii hohotiră de râs.

Îi legară Mamei mâinile la spate şi o duseră înapoi.

— Asiguraţi-vă că vin şi băieţii, rosti căpitanul de plai. Porunca prinţului.

Tatăl lui Grigori fusese ridicat în urmă cu o săptămână, împreună cu alţi doi oameni. Cu o zi înainte, tâmplarii prinţului Andrei construiseră un eşafod pe pajiştea din nord. Acum, în timp ce Grigori o urma pe Mama spre pajişte, văzu trei bărbaţi pe eşafod, legaţi la mâini şi la picioare, cu frânghii de gât. Lângă eşafod se afla un preot.

Mama ţipă:

— Nu!

Începu să se zbată, încercând să scape din prinsoare. Un călăraş scoase puşca din tocul prins de şa şi o lovi cu patul armei peste faţă. Ea încetă să se mai zbată şi începu să plângă.

Grigori ştia ce însemna asta: tatăl său urma să moară. Mai văzuse hoţi de cai spânzuraţi de bătrânii satului, deşi atunci fusese o senzaţie diferită, fiindcă victimele erau oameni pe care nu-i cunoştea. Se simţi cuprins de o groază care-i amorţi trupul, slăbindu-l.

Poate că avea să se întâmple ceva care să împiedice execuţia. Ţarul urma să intervină, dacă avea într-adevăr grijă de poporul său. Sau poate un înger. Grigori îşi simţi faţa umedă şi îşi dădu seama că plânge.

El şi mama lui fură siliţi să stea exact în faţa eşafodului. Ceilalţi săteni se strânseseră împrejur. La fel ca Mama, soţiile celorlalţi doi bărbaţi fuseseră târâte acolo, ţipând şi plângând, cu mâinile legate şi cu copiii ţinându-se de fustele lor, urlând îngroziţi.

Pe cărarea colbuită din spatele porţii dinspre pajişte se afla o trăsură închisă – caii săi înhămaţi rumegau iarba de pe marginea drumului. După ce se strânse toată lumea, un bărbat cu barbă neagră, îmbrăcat într-o haină lungă şi închisă la culoare, ieşi din trăsură: era prinţul Andrei. Acesta se întoarse şi îi dădu mâna surioarei sale, prinţesa Bea, purtând pe umeri blănuri care s-o protejeze de frigul dimineţii. Prinţesa era frumoasă, nu putu Grigori să nu remarce, cu pielea albă şi cu părul blond, aşa cum îşi închipuia el că ar fi trebuit să arate îngerii, deşi era limpede că ea era un diavol.

Prinţul se adresă sătenilor:

— Această pajişte este proprietatea prinţesei Bea, rosti el. Nimeni nu poate să-şi aducă vitele la păscut aici fără voia ei. Cine face asta fură iarba prinţesei.

Dinspre mulţime se auzi un murmur dezaprobator. Oamenii nu credeau în acest gen de proprietate, în ciuda a ce li se spunea duminică de duminică la biserică. Ei respectau un cod moral mai vechi, ţărănesc, care spunea că pământul le aparţine celor care îl lucrează.

Prinţul arătă spre cei trei bărbaţi de pe eşafod.

— Aceşti nesăbuiţi au încălcat legea – nu o dată, ci în mod repetat.

Avea glasul ascuţit şi revoltat, ca cel al unui copil căruia i se furase jucăria.

— Mai rău decât atât, le-au spus altora că prinţesa nu are niciun drept să-i oprească şi că terenurile pe care proprietarul nu le foloseşte ar trebui lăsate la dispoziţia ţăranilor săraci.

Grigori îl auzise adeseori pe tatăl său spunând asemenea lucruri.

— Drept urmare, oamenii din alte sate au început să îşi ducă vitele la păscut pe câmpuri ce aparţin nobililor. În loc să se căiască pentru păcatele lor, cei trei pe care-i vedeţi aici i-au făcut şi pe vecinii lor să cadă în păcat! De aceea au fost condamnaţi la moarte.

Îi făcu un semn preotului. Acesta urcă treptele improvizate şi vorbi în şoaptă cu fiecare bărbat în parte. Primul dădu din cap, inexpresiv. Al doilea începu să plângă şi să se roage cu voce tare. Al treilea, tatăl lui Grigori, îl scuipă pe preot în faţă. Nimeni nu fu şocat: sătenii aveau o părere proastă despre cler, iar Grigori îl auzise pe tatăl său spunând că aceştia dezvăluiau poliţiei tot ce aflau la spovedanie.

Preotul coborî treptele, iar prinţul Andrei îi făcu semn unuia dintre servitori, care aştepta în apropiere cu un baros. Grigori observă de-abia atunci că cei trei condamnaţi stăteau pe o platformă din lemn ce se sprijinea pe un singur stâlp şi realiză îngrozit că barosul avea să doboare acel stâlp.

Acum, se gândi el. Acum ar trebui să apară un înger.

Sătenii gemură. Femeile începură să zbiere, dar de această dată soldaţii nu le mai opriră. Micul Lev era isteric. Probabil că nu înţelegea el prea bine ce urma să se întâmple, se gândi Grigori, dar era speriat de răcnetele mamei lor.

Tata nu lăsa să se vadă nicio emoţie – chipul său era împietrit. Privea în depărtare şi-şi aştepta