soarta. Grigori ar fi vrut să fie la fel de puternic. Se strădui să-şi păstreze cumpătul, chiar dacă şi-ar fi dorit să urle ca Lev. Nu-şi putu înăbuşi lacrimile, dar îşi muşcă buza şi rămase tăcut, ca tatăl său.

Servitorul săltă barosul, atinse cu el stâlpul ca să-şi calculeze lovitura, îl trase înapoi, apoi izbi. Stâlpul zbură în aer. Platforma se prăbuşi cu o bufnitură. Cei trei bărbaţi căzură, apoi se smuciră, căderea fiindu-le oprită brusc de frânghiile pe care le aveau la gât.

Grigori nu putu să-şi întoarcă privirea. Se holba la tatăl său – acesta nu murise pe loc. Îşi deschisese gura, încercând să respire sau să ţipe, dar nu putea să facă niciuna, nici cealaltă. Faţa i se înroşise, iar el începu să se zvârcolească, încercând să se elibereze din frânghiile care-l legau. Asta păru să dureze foarte mult. Faţa i se înroşi apoi din ce în ce mai tare, după care pielea i se învineţi, iar mişcările sale deveniră tot mai slabe. În cele din urmă rămase nemişcat.

Mama se opri din ţipat şi începu să plângă în hohote.

Preotul rostea acum o rugăciune cu voce tare, însă sătenii nu îi acordau nicio atenţie şi, unul câte unul, începură să plece spre casele lor.

Prinţul şi prinţesa se întoarseră în trăsură şi, după o clipă, vizitiul pocni din bici, iar trăsura se urni din loc.

(VI)

Grigori se calmă când ajunse la sfârşitul poveştii. Îşi şterse lacrimile de pe faţă cu mâneca, apoi îşi îndreptă din nou atenţia asupra Katerinei. Ea îl ascultase în tăcere, cu compasiune, dar fără să fie şocată. Probabil că asistase şi ea la asemenea lucruri: spânzuratul, biciuitul şi mutilatul erau pedepse normale la sate.

Grigori puse castronul cu apă caldă pe masă şi aduse un prosop curat. Katerina îşi dădu capul pe spate şi Grigori atârnă lampa cu kerosen de un cârlig din perete ca să poată vedea mai bine.

Ea avea o tăietură pe frunte şi o vânătaie pe obraz, iar buzele îi erau umflate. Chiar şi aşa, Grigori simţi cum i se taie respiraţia văzând-o mai de aproape. Ea se uită la el cu o privire neînfricată, plină de candoare, care lui i se păru fermecătoare.

Înmuie un colţ al prosopului în apă.

— Fii blând, rosti ea.

— Desigur.

Începu să-i şteargă fruntea. Nu era decât o zgârietură, constată el după ce îndepărtă sângele.

— Mă simt mai bine, zise ea.

Îi privea chipul în timp ce el o oblojea. Grigori îi şterse obrajii şi gâtul, apoi spuse:

— Am lăsat ce era mai dureros la sfârşit.

— O să fie bine, rosti ea. Ai o atingere foarte uşoară.

Totuşi, tresări puternic când el îi atinse cu prosopul buzele umflate.

— Îmi pare rău, zise el.

— Nu te opri.

Rănile se vindecau deja, observă el în timp ce le curăţa. Ea avea dinţi albi, de fetişcană. Îi şterse apoi colţurile gurii generoase. Când se aplecă deasupra ei, îi simţi pe faţă răsuflarea caldă.

După ce termină, avu un sentiment de dezamăgire, de parcă s-ar fi aşteptat să se întâmple ceva şi nu se întâmplase.

El se aşeză la loc şi clăti prosopul, care se înroşise de sânge.

— Îţi mulţumesc, spuse ea. Ai mâini foarte pricepute.

Grigori simţea că inima îi zvâcneşte cu putere. Mai oblojise şi înainte rănile altor oameni, dar nu avusese niciodată această senzaţie de ameţeală. Simţi că este pe punctul de a face ceva nesăbuit.

Deschise fereastra şi goli castronul, făcând o pată roşiatică în zăpada din curte.

Îi trecu prin minte gândul nebunesc că ea era doar un vis. Se întoarse, aşteptându-se să nu mai vadă pe nimeni în scaun. Însă ea era tot acolo, privindu-l cu ochii ei albaştri-verzui, iar Grigori îşi dădu seama că nu voia ca ea să mai plece vreodată de lângă el.

Îi trecu prin minte că ar putea fi îndrăgostit.

Nu se mai gândise niciodată la asta. Era mult prea ocupat să aibă grijă de Lev ca să mai alerge după femei. Nu era virgin: făcuse sex cu trei femei. De fiecare dată fusese o experienţă searbădă, poate pentru că nu ţinuse prea mult la niciuna dintre ele.

Însă acum, se gândi el şovăielnic, voia, mai presus de orice pe lume, să se întindă pe patul îngust, lipit de perete, să îi sărute chipul rănit şi să-i spună… Şi să-i spună că o iubeşte.

„Nu fi prost, îşi zise în sinea lui. Ai cunoscut-o acum o oră. Ea nu vrea iubirea ta, ci doar un împrumut, o slujbă şi un loc unde să doarmă.”

Trânti fereastra.

Ea zise:

— Deci găteşti pentru fratele tău, ai mâini blânde şi totuşi poţi doborî un poliţist la pământ cu un singur pumn.

El nu ştia ce să răspundă.

— Mi-ai povestit cum a murit tatăl tău, continuă ea. Însă şi mama ta a murit când erai mic, nu-i aşa?

— De unde ştii?

Katerina ridică din umeri.

— Pentru că ai fost nevoit să-i iei locul.

(VII)

Ea murise pe 9 ianuarie 1905, după vechiul calendar rusesc. Era într-o duminică, iar în zilele şi în anii care urmaseră ajunsese să fie cunoscută drept Duminica Sângeroasă.

Grigori avea 16 ani, iar Lev 11. La fel ca mama lor, cei doi băieţi lucrau la Uzina Putilov. Grigori era ucenic turnător, iar Lev măturător. În acel ianuarie erau toţi trei în grevă, împreună cu alţi peste o sută de mii de muncitori din Sankt Petersburg, militând pentru o zi de lucru de opt ore şi pentru dreptul de a forma sindicate. În dimineaţa celei de-a noua zile, îşi puseseră straiele de sărbătoare şi se duseseră la o biserică de lângă Uzina Putilov, ţinându-se de mâini şi păşind prin omătul proaspăt depus. După slujbă li se alăturaseră miilor de muncitori care mărşăluiau din toate colţurile oraşului spre Palatul de Iarnă.

— De ce trebuie să mărşăluim şi noi? scânci micul Lev.

Ar fi preferat să joace fotbal pe o alee.

— Pentru tatăl tău, rosti Mama. Pentru că prinţii şi prinţesele sunt nişte brute criminale. Pentru că trebuie să-l dăm jos pe ţar şi pe toţi cei ca el. Pentru că nu voi avea pace până ce Rusia nu va deveni republică.

Era o zi perfectă în Sankt Petersburg, rece dar uscată, iar Grigori avea faţa încălzită de soare şi inima însufleţită de sentimentul susţinerii unei cauze juste.

Conducătorul lor,