Cărți «Ken Follett - Trilogia secolului cărți-povești pentru copii online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
— Acum înţeleg ce ar fi vrut ţarul să fie Gapon, îi zise Grigori Katerinei nouă ani mai târziu, în odaia lui ce dădea spre calea ferată. O supapă concepută să preia presiunea reformelor şi să o elibereze fără niciun risc în băut de ceai şi dansuri populare. Dar nu i-a mers.
Purtând un anteriu lung şi alb şi un crucifix, Gapon conducea alaiul de-a lungul şoselei Narva. Grigori, Lev şi Mama se aflau exact în spatele lui: el încuraja familiile să stea cât mai în faţă, explicându-le că soldaţii nu ar îndrăzni niciodată să tragă în prunci. În spatele lor, doi vecini duceau un tablou mare ce-l înfăţişa pe ţar. Gapon le spusese că ţarul era părintele poporului său. Avea să le audă strigătele, avea să treacă peste hotărârile miniştrilor săi cu inimi împietrite şi să le acorde muncitorilor răspunsuri favorabile la cererile rezonabile.
— Domnul Iisus a zis: „Lăsaţi copiii să vină la mine”. Şi ţarul spune la fel, strigase Gapon, iar Grigori îl crezuse.
Se apropiaseră de Poarta Narva, un arc de triumf masiv, şi Grigori îşi aminti că văzuse o statuie ce înfăţişa un car tras de şase cai uriaşi; apoi, un detaşament de cavalerie şarjă muncitorii, ca şi cum caii de cupru de pe monument ar fi prins brusc viaţă.
Unii demonstranţi o rupseseră la fugă, alţii căzuseră sub copitele cailor. Grigori îngheţase pe loc, îngrozit, la fel ca Mama şi ca Lev.
Soldaţii nu scoseseră armele, părând că ar vrea doar să-i sperie pe oameni şi să-i pună pe fugă; însă erau mult prea mulţi muncitori, aşa că, după câteva minute, cavaleriştii îşi întoarseră caii şi plecară.
Marşul se reluă într-o notă diferită. Grigori simţi că s-ar putea ca ziua să nu se încheie cu bine. Se gândi la forţele coalizate împotriva lor: nobilimea, miniştrii şi armata. Cât de departe erau dispuşi să meargă pentru a-i împiedica pe oameni să discute cu ţarul?
Primi răspunsul aproape imediat. Uitându-se peste creştetele din faţa sa, văzu un rând de infanterişti şi realiză, cu un fior de groază, că aceştia îşi luaseră poziţie de tragere.
Marşul încetini când oamenii pricepură cu ce se confruntau. Părintele Gapon, aflat la doi paşi de Grigori, se întoarse şi le strigă celor care îl urmau:
— Ţarul nu va permite niciodată armatelor sale să tragă în poporul său mult iubit!
Se auzi imediat un zăngănit asurzitor, precum grindina pe un acoperiş de tablă: soldaţii trăseseră o salvă. Mirosul pătrunzător al prafului de puşcă îi înţepă lui Grigori nările, iar frica îi încolţi în inimă.
Preotul strigă:
— Nu vă temeţi – se trage în aer!
Urmă un alt răpăit, însă gloanţele nu păreau să mai cadă. Grigori îşi simţi măruntaiele încleştându-i-se de groază.
Urmă apoi o a treia salvă, dar de această dată gloanţele nu mai zburară pe sus, fără să facă vreun rău. Grigori auzi ţipete şi văzu oameni căzând pe jos. Zăpăcit, privi o clipă în jurul său, apoi Mama îl împinse brutal, răcnind:
— Culcat!
Căzu lat. În acelaşi timp Mama îl aruncă pe Lev la pământ, acoperindu-l cu propriu-i trup.
„O să murim”, se gândi Grigori, iar inima îi dudui mai tare decât armele de foc.
Împuşcăturile nu mai încetau – era un zgomot de coşmar ce nu putea fi acoperit. Cum oamenii fugeau panicaţi, Grigori se simţea călcat în picioare, însă Mama le proteja capetele celor doi băieţi. Rămaseră acolo tremurând ca varga, în timp ce împuşcăturile şi ţipetele continuau să se audă pe deasupra.
Apoi împuşcăturile încetară. Mama se mişcă, iar Grigori îşi înălţă capul ca să se uite împrejur. Oamenii fugeau în toate direcţiile, strigându-se unul pe altul, dar ţipetele se auzeau tot mai stins.
— Hai, în picioare! le zisese Mama, iar ei se ridicaseră de jos şi se îndepărtaseră de drum, sărind peste trupurile neînsufleţite şi ocolindu-i pe răniţii însângeraţi.
Ajunseră pe o stradă lăturalnică şi încetiniră. Lev îi şopti lui Grigori:
— Am făcut pe mine! Nu-i spune mamei!
Mamei i se urcase sângele la cap.
— Vom VORBI cu ţarul! striga ea, iar oamenii se opriră să se uite la faţa ei mare de ţărancă şi la expresia sa hotărâtă.
Avea plămâni robuşti şi vocea ei răsuna puternic pe stradă.
— Nu ne pot opri – trebuie să mergem la Palatul de Iarnă!
Unii oameni întâmpinară spusele ei cu urale, alţii încuviinţară dând din cap. Lev începu să plângă.
Ascultând povestea, nouă ani mai târziu, Katerina zise:
— De ce a făcut asta? Ar fi trebuit să-şi ducă acasă copiii, la adăpost!
— Obişnuia să spună că nu ar vrea ca fiii ei să ducă viaţa pe care o dusese ea, răspunse Grigori. Cred că s-a gândit că ne-ar fi fost mai bine morţi decât să renunţăm la speranţa unei vieţi mai bune.
Katerina căzu pe gânduri.
— Cred că a fost o dovadă de curaj din partea ei.
— A fost mai mult decât curaj, rosti Grigori hotărât. A fost eroism.
— Ce s-a întâmplat după aceea?
Porniseră spre centrul oraşului, alături de alte mii de oameni. Cum soarele se înălţa tot mai sus deasupra oraşului înzăpezit, Grigori îşi desfăcuse nasturii hainei şi îşi dezlegase fularul. Era un drum lung pentru picioarele scurte ale lui Lev, dar băiatul era mult prea şocat şi speriat ca să se mai plângă.
În cele din urmă ajunseseră la Nevsky Prospekt, bulevardul larg ce străbătea inima oraşului. Acesta era deja plin ochi de oameni. Tramvaiele şi omnibuzele treceau în sus şi-n jos, iar trăsurile ţâşneau periculos în toate direcţiile – pe atunci, îşi aminti Grigori, nu existau taxiuri motorizate.
Dăduseră apoi peste Konstantin, un strungar de la Uzina Putilov. Acesta îi zisese Mamei că în alte părţi ale oraşului fuseseră omorâţi demonstranţi, însă ea nu dăduse înapoi, iar restul mulţimii părea la fel de hotărâtă. Trecuseră pe lângă prăvălii ce vindeau piane germane, pălării confecţionate la Paris şi boluri speciale din argint pentru trandafirii de seră. În magazinele de bijuterii de acolo, i se zisese lui Grigori, un nobil ar fi putut cheltui pe un fleac