pentru amanta lui mai mult decât ar fi putut câştiga un muncitor într-o viaţă. Trecuseră pe lângă Cinema Soleil, pe care Grigori dorea nespus să-l viziteze. Vânzătorilor le mergea bine, oferind ceai din samovare şi baloane colorate pentru copii.

În capătul străzii ajunseră la trei puncte de referinţă din Sankt Petersburg, aflate unul lângă altul pe malul Nevei îngheţate: statuia ecvestră a lui Petru cel Mare, numită dintotdeauna Călăreţul de Bronz, clădirea Amiralităţii cu turla ei şi Palatul de Iarnă. Când văzuse palatul pentru prima oară, la vârsta de 12 ani, el refuzase să creadă că o clădire imensă ca aceea putea fi locuinţa cuiva. Părea de neconceput – la fel ca o sabie magică sau ca o mantie care te face invizibil.

Piaţa din faţa palatului era albă de zăpadă. În partea opusă, înşiruiţi în faţa clădirii de un roşu închis, se aflau cavaleriştii, puşcaşii în mantale lungi şi tunurile. Mulţimile se opriseră la marginile pieţei, păstrând distanţa, temându-se de soldaţi; însă nou-veniţii continuaseră să se reverse de pe străzile din jur, ca apele afluenţilor ce se vărsau în Neva, iar Grigori era împins întruna înainte. Nu toţi cei de-acolo erau muncitori, observă Grigori cu surprindere: mulţi purtau hainele calde ale celor din clasa mijlocie, în drumul lor spre casă de la biserică; unii păreau să fie studenţi, iar câţiva purtau chiar uniforme de şcolari.

Prudentă, Mama îi dusese pe băieţi din calea armelor, până în Grădina Alexandrovski, un parc aflat în faţa clădirii lungi, colorate în galben şi alb, a Amiralităţii. Şi alţi oameni se gândiseră să facă la fel, aşa că şi mulţimea de acolo se însufleţise. Omul care îi plimba de obicei cu sania pe copiii celor din clasa mijlocie plecase acasă. Toţi cei prezenţi vorbeau despre masacre: manifestanţii fuseseră seceraţi de focurile de armă şi hăcuiţi de săbiile cazacilor prin tot oraşul. Grigori vorbise cu un băiat de-o seamă cu el şi-i povestise ce se întâmplase la Poarta Narva. Când demonstranţii aflară ce li se întâmplase altora, fură cuprinşi de mânie.

Grigori se holba la faţada lungă a Palatului de Iarnă, cu sutele sale de ferestre. Unde era ţarul?

— Nu se afla în Palatul de Iarnă în acea dimineaţă, după cum am aflat mai târziu, îi spuse Grigori Katerinei, auzindu-şi în glas amărăciunea credinciosului dezamăgit. Nici măcar nu era în oraş. Părintele poporului plecase la palatul său de la Tsarskoye Selo, ca să-şi petreacă sfârşitul de săptămână plimbându-se şi jucând domino. Însă atunci nu ştiam asta şi l-am strigat, implorându-l să se arate supuşilor săi fideli.

Mulţimea sporise în număr; strigătele deveniseră tot mai insistente; unii dintre demonstranţi începuseră să-i zeflemisească pe soldaţi. Toată lumea era încordată şi mânioasă. Deodată, un detaşament de gărzi şarjase în grădini, poruncindu-le tuturor să plece de-acolo. Grigori privise, înfricoşat şi nevenindu-i să creadă, cum soldaţii biciuiau la întâmplare în dreapta şi-n stânga, unii folosindu-se chiar de latul săbiilor. Se uitase întrebător la Mama. Ea zisese:

— Nu putem să ne dăm bătuţi acum!

Grigori nu ştia ce aşteptau manifestanţii să facă ţarul mai exact: era doar convins, la fel ca toţi ceilalţi, că monarhul avea să repare nedreptăţile pe care le suferiseră dacă ar fi aflat despre ele.

Ceilalţi demonstranţi erau la fel de îndârjiţi ca şi Mama şi, deşi cei atacaţi de gărzi bătuseră în retragere, nimeni nu părăsise zona.

Şi-atunci soldaţii îşi luaseră poziţii de tragere.

Câţiva dintre oamenii din prima linie căzuseră în genunchi, îşi scoseseră căciulile şi îşi făcuseră cruce.

— Îngenuncheaţi! le spusese Mama, iar ei îngenuncheaseră, la fel ca mulţi dintre cei din jurul lor, până când aproape toată mulţimea ajunsese în poziţia de rugăciune.

Se lăsase o tăcere care-l speriase pe Grigori. Se holbase la puştile îndreptate spre el, în timp ce puşcaşii se uitau spre ei cu priviri inexpresive, ca nişte statui.

Apoi Grigori auzise o goarnă.

Era un semnal. Soldaţii începuseră să tragă. În jurul lui Grigori oamenii ţipau şi se prăbuşeau. Un băiat care se căţărase pe o statuie ca să vadă mai bine strigase, apoi căzuse la pământ. Un copil picase dintr-un copac ca o pasăre împuşcată.

Grigori o văzuse pe Mama căzând cu faţa la pământ. Crezând că făcuse asta ca să evite focurile de armă, o imitase. Apoi, uitându-se la ea în timp ce erau întinşi pe jos, văzuse sângele de un roşu strălucitor ce murdărea zăpada de lângă capul ei.

— Nuu! ţipase el. Nu!

Lev ţipase şi el. Grigori o apucase pe Mama de umeri şi o ridicase în capul oaselor. Trupul ei era moale în braţele sale. Se holbase la faţa ei. La început fusese năucit de ceea ce vedea. Şi ce vedea, de fapt? Acolo unde ar fi trebuit să fie fruntea şi ochii ei, nu mai era acum decât un terci de nerecunoscut.

Lev fusese cel care pricepuse primul adevărul.

— E moartă! zbierase el. Mama este moartă! Mama mea e moartă!

Împuşcăturile încetaseră. Pretutindeni oamenii fugeau, şchiopătau sau se târau. Grigori încercase să se gândească. Ce ar fi trebuit să facă? Trebuia să o ia pe Mama de-acolo, hotărâse el. Îşi pusese braţele sub ea şi o ridicase. Nu era uşoară, dar el era puternic.

Apoi se întorsese, căutând drumul spre casă. Avea vederea înceţoşată şi îşi dădu seama că plânge.

— Haide, îi zisese el lui Lev. Nu mai zbiera! Trebuie să plecăm.

La marginea pieţei fuseseră opriţi de un bătrân cu pielea încreţită în jurul ochilor lăcrimoşi. Purta tunica albastră a muncitorilor de la fabrică.

— Eşti tânăr, îi spusese el lui Grigori.

În glas i se simţeau durerea şi furia.

— Să nu uiţi niciodată ce s-a întâmplat aici. Să nu uiţi niciodată crimele săvârşite astăzi de ţar!

Grigori dădu din cap.

— Nu voi uita, domnule, rostise el.

— Să trăieşti, zisese bătrânul. Să trăieşti destul cât să te răzbuni pe ţarul acesta pătat de sânge pentru răul pe care ni l-a făcut astăzi.

(VIII)

— Am dus-o pe braţe cam o milă, apoi am obosit, aşa că am urcat într-un tramvai, ţinând-o în continuare, continuă Grigori să-i povestească Katerinei.

Se uită la ea. Chipul ei frumos şi vânăt era livid de groază.

— Ţi-ai dus acasă cu tramvaiul mama ucisă?

El ridică din umeri.

— În acele clipe, nu mi-a trecut prin minte că făceam ceva ciudat. Sau, mai bine