— Şi ceilalţi oameni din tramvai?

— Vatmanul nu a zis nimic. Cred că era prea şocat ca să mă dea afară şi nici nu mi-a cerut biletul – pe care oricum nu aş fi putut să îl plătesc, desigur.

— Şi te-ai aşezat pur şi simplu acolo?

— M-am aşezat acolo, cu trupul ei în braţe şi cu Lev lângă mine, plângând. Pasagerii se holbau la noi. Nu-mi păsa ce cred ei. Mă concentram pe ce aveam de făcut, respectiv pe faptul că trebuia să o duc acasă.

— Şi astfel ai ajuns capul familiei, la vârsta de 16 ani.

Grigori dădu din cap afirmativ. Deşi amintirile erau dureroase, atenţia ei concentrată asupra lui îi producea o plăcere nemaipomenită. Ochii ei erau aţintiţi asupra lui, ascultându-l cu gura căscată şi cu o expresie de fascinaţie amestecată cu groază pe chipu-i fermecător.

— Cel mai bine îmi amintesc că nu ne-a ajutat nimeni, rosti el, retrăind panica de a fi rămas singur într-o lume ostilă.

Această amintire îi umplea de fiecare dată sufletul de mânie. „Gata, a trecut, îşi zise în sinea lui. Acum am o casă şi o slujbă, iar fratele meu a crescut mare şi frumos. Ce-a fost rău a trecut.” Şi totuşi, îi venea să apuce pe cineva de gât – un soldat, un poliţist, un ministru sau chiar pe ţar – şi să-l strângă până nu mai rămânea niciun strop de viaţă în el. Îşi închise ochii, tremurând, până când acel sentiment trecu.

— Imediat după înmormântare, proprietarul ne-a dat afară, motivând că nu vom mai putea plăti chiria; şi ne-a luat şi mobila – ca o compensaţie pentru chiria restantă, a zis el, deşi mama nu întârzia niciodată cu plăţile. M-am dus la biserică şi i-am spus preotului că nu avem unde dormi.

Katerina râse aspru.

— Îmi imaginez ce s-a întâmplat acolo.

El fu surprins.

— Da?

— Preotul ţi-a oferit un pat – patul lui. Aşa am păţit eu.

— Da, ceva de genul ăsta, rosti Grigori. Mi-a dat câteva copeici şi m-a trimis să cumpăr cartofi copţi. Prăvălia nu era acolo unde îmi spusese el, dar – în loc să o caut – m-am întors în grabă la biserică, fiindcă omul nu îmi inspira deloc încredere. Într-adevăr, când am intrat în sacristie, l-am prins dându-i jos nădragii lui Lev.

Ea dădu din cap.

— Preoţii mi-au făcut asta de când am împlinit 12 ani.

Grigori era şocat. Crezuse că doar acel preot fusese corupt. Katerina credea însă că depravarea era de fapt regula generală.

— Sunt toţi aşa? spuse el mânios.

— Majoritatea, din câte ştiu eu.

El clătină din cap, dezgustat.

— Şi ştii ce m-a uimit cel mai mult? Când l-am prins, nici măcar nu s-a ruşinat! Părea doar iritat, de parcă l-aş fi întrerupt din contemplarea Bibliei.

— Şi ce-ai făcut?

— I-am zis lui Lev să-şi tragă nădragii pe el şi am plecat. Preotul mi-a cerut copeicile înapoi, dar i-am spus că erau pomană pentru sărmani. Le-am folosit ca să plătesc pentru un pat în noaptea aceea.

— Şi după aceea?

— În cele din urmă am reuşit să obţin o slujbă suficient de bună, minţind în privinţa vârstei, am găsit o odaie şi am învăţat, zi de zi, cum să fiu pe picioarele mele.

— Şi acum eşti fericit?

— În niciun caz. Mama voia ca noi să ducem o viaţă mai bună şi o să mă asigur că aşa se va întâmpla. Plecăm din Rusia. Mai am puţin şi strâng suficienţi bani. O să plec în America şi, după ce ajung acolo, o să-i trimit bani de bilet lui Lev. În America nu există ţari – nici împăraţi sau regi. Armata nu poate împuşca după bunul său plac. Poporul conduce ţara!

Ea îl privi sceptică.

— Chiar crezi asta?

— E adevărat!

Se auzi o bătaie în geam. Katerina tresări – dar Grigori ştia că este Lev. Târziu în noapte, când uşa casei era încuiată, Lev trebuia să traverseze calea ferată până în curtea din spate, să se caţere pe acoperişul spălătoriei şi să intre pe fereastră.

Grigori deschise geamul şi Lev intră în cameră. Era îmbrăcat elegant, cu o jachetă cu butoni de sidef şi o beretă cu bandă de catifea pe cap. La vestă avea un lanţ de ceas din aramă. Părul îi era tuns în stilul „polonez”, la mare modă atunci, cu cărare într-o parte, în loc de cărarea pe mijloc purtată de ţărani. Katerina păru surprinsă şi Grigori îşi dădu seama că ea nu se aşteptase ca fratele său să fie atât de spilcuit.

În mod normal Grigori se bucura să-l vadă pe Lev, uşurat că era treaz şi teafăr. Însă acum şi-ar fi dorit să mai fi rămas o vreme singur cu Katerina.

Le făcu cunoştinţă, iar ochii lui Lev sclipiră când dădu mâna cu ea. Ea îşi şterse lacrimile de pe obraji.

— Grigori tocmai îmi povestea despre moartea mamei voastre, se scuză ea.

— El mi-a fost mamă şi tată vreme de nouă ani, zise Lev. Adulmecă în aer. Şi face tocană bună.

Grigori scoase castroane şi linguri, apoi puse pe masă o pâine neagră. Katerina îi povesti lui Lev despre lupta cu poliţistul Pinsky. Felul în care prezenta ea lucrurile îl făcea pe Grigori să pară mai curajos decât se simţea el, dar se bucura că în ochii ei era un erou.

Lev era fermecat de Katerina – se aplecase în faţă, ascultând ca şi cum nu ar mai fi auzit niciodată ceva atât de fascinant, zâmbind şi dând din cap aprobator, părând uluit sau dezgustat în funcţie de ce povestea ea.

Grigori puse tocană în castroane şi trase lada lângă masă, în loc de al treilea scaun. Mâncarea era bună: pusese în oală şi o ceapă, iar osul din şuncă oferea o savoare cărnoasă napilor. Atmosfera se destinse când Lev începu să le vorbească despre tot felul de fleacuri, incidente bizare de la fabrică sau lucruri amuzante pe care le spuneau oamenii. O făcu pe Katerina să râdă.

După ce terminară de mâncat, Lev o întrebă pe Katerina cum ajunsese în oraş.

— Tatăl meu a murit şi mama s-a recăsătorit, explică ea. Din păcate, tatăl meu vitreg părea să mă placă pe mine mai mult decât pe mama.

Îşi dădu părul pe spate şi Grigori nu-şi dădu