— În orice caz, aşa a crezut mama, drept pentru care m-a dat afară din casă.

Grigori zise:

— Jumătate din populaţia oraşului e venită aici de la sat. În curând n-o să mai rămână nimeni să are pământul.

Lev spuse:

— Cum a fost drumul până aici?

Fusese un drum obişnuit, cu bilete la clasa a treia şi cu porţiuni parcurse cu căruţa, însă Grigori era vrăjit de chipul ei atunci când vorbea.

Lev o ascultă din nou captivat, făcând comentarii amuzante şi punând din când în când întrebări.

În curând, observă Grigori, Katerina se întorsese în scaun şi vorbea numai cu Lev.

„Aproape ca şi cum, se gândi Grigori, nici nu aş fi aici.”

Martie 1914

— Deci, îi spuse Billy tatălui său, toate cărţile din Biblie au fost scrise mai întâi în diverse limbi şi apoi traduse în engleză.

— Da, spuse Tata. Şi biserica romano-catolică a încercat să interzică traducerile – nu voia ca oamenii ca noi să citească Biblia şi să îi contrazică pe preoţi.

Tata nu vorbea foarte creştineşte despre catolici. Părea să îi urască pe catolici mai mult decât îi ura pe atei. Dar îi plăceau dezbaterile.

— Păi şi atunci unde sunt originalele? întrebă Billy.

— Care originale?

— Cărţile originale ale Bibliei, scrise în ebraică şi în greacă. Unde sunt păstrate?

Stăteau faţă în faţă la masa pătrată din bucătăria casei din Wellington Row. Era după-amiază. Billy venise de la mină şi se spălase pe mâini şi pe faţă, dar încă purta hainele de muncă. Tata îşi atârnase în cui haina de la costum şi stătea în vestă şi în cămaşă, cu guler şi cravată – urma să iasă din nou din casă după cină, la o întâlnire de sindicat. Mama încălzea nişte tocană. Bunicul stătea cu ei la masă ascultând discuţia cu un surâs, ca şi cum o mai auzise cândva.

— Păi nu avem adevăratele originale, spuse Tata. S-au deteriorat cu secole în urmă. Avem cópii.

— Unde sunt copiile atunci?

— În mai multe locuri, în mănăstiri, muzee…

— Ar trebui ţinute toate într-un loc.

— Dar există mai multe cópii ale aceleiaşi cărţi – iar unele sunt mai bune decât celelalte.

— Cum poate fi o copie mai bună decât o altă copie? Nu sunt diferite, bănuiesc.

— Ba da. De-a lungul anilor, eroarea umană şi-a făcut simţită prezenţa.

Asta îl sperie pe Billy.

— Atunci cum putem şti care e cea adevărată?

— Există un domeniu de studiu numit literatură comparată – se compară diferite versiuni ale unui text şi se convine asupra formei textului.

Billy era şocat.

— Vrei să spui că nu există o singură carte, nedisputată, care să fie Adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu? Oamenii poartă dezbateri asupra textului şi judecă ei?

— Da.

— Păi şi de unde ştim noi că au dreptate?

Tata zâmbi ca şi cum ar fi ştiut răspunsul, semn clar că se simţea pus la zid.

— Credem că dacă lucrează în umilinţa rugăciunii, Dumnezeu le va conduce truda.

— Dar dacă nu fac asta?

Mama puse pe masă patru castroane.

— Nu te mai contrazice cu taică-tu, spuse ea.

Tăie bucata de pâine în patru.

Bunicul interveni:

— Lasă-l în pace, Cara, fata mea. Lasă băiatul să pună întrebări.

Tata spuse:

— Avem credinţă în puterea lui Dumnezeu, credinţa că ne va dezvălui Cuvântul Lui aşa cum El doreşte.

— Eşti complet ilogic!

Mama interveni din nou:

— Nu vorbi aşa cu taică-tu! Eşti încă un copil, nu ştii nimic.

Billy nu o băgă în seamă.

— De ce nu a condus Dumnezeu munca celor care au copiat textele, oprindu-i să facă greşelile, dacă voia cu adevărat să îi descoperim Cuvântul?

— Unele lucruri nu trebuie înţelese de noi, spuse Tata.

Acest răspuns fu cel mai puţin convingător dintre toate, iar Billy îl ignoră.

— Dacă cei care au copiat textul au făcut greşeli, atunci şi cei care îl interpretează ar putea face greşeli.

— Trebuie să avem credinţă, Billy.

— Da, credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu – nu credinţă în nişte profesori de greacă!

Mama se aşeză la masă şi îşi îndepărtă şuviţele de păr cărunt din ochi.

— Deci tu ai dreptate şi toţi ceilalţi greşesc, ca de obicei, nu?

Şiretlicul acesta, folosit mult prea frecvent, chiar îl atingea de fiecare dată pentru că părea justificat. Nu era posibil ca el să fie mai înţelept decât restul lumii.

— Nu e vorba că am eu dreptate, dar aşa e logic! protestă el.

— Oh, tu şi logica ta, spuse mama. Ia şi mănâncă.

Uşa se deschise şi doamna Dai Ponei intră înăuntru. Era ceva normal în Wellington Row: numai străinii ciocăneau înainte de a intra. Doamna Dai purta un şorţ şi era încălţată cu bocanci de bărbat: orice avea de zis era cu siguranţă ceva urgent, pentru că nu mai apucase să îşi pună pălărie pe cap înainte să plece de acasă. Vizibil agitată, flutura o bucată de hârtie.

— Sunt dată afară! spuse ea. Ce mă fac?

Tata se ridică în picioare şi îi dădu scaunul.

— Ia şi stai aici, trage-ţi sufletul, doamnă Dai Ponei, spuse el calm. Dă-mi şi mie să citesc scrisoare aia.

I-o luă din mâna roşie şi noduroasă şi o puse pe masă.

Billy putea vedea că era scrisă pe o hârtie cu sigla Celtic Minerals.

— „Dragă doamnă Evans”, începu Tata să citească cu voce tare. „Casa de la adresa de mai sus ne este necesară pentru un lucrător al minei.”

Celtic Minerals construise cea mai mare parte a caselor din Aberowen. Odată cu trecerea anilor, multe dintre acestea fuseseră vândute celor care le locuiau, inclusiv cea a familiei Williams; însă majoritatea erau închiriate de mineri de la Celtic Minerals.

— „În conformitate cu termenii contractului de închiriere, vă…”

Tata făcu o pauză, iar Billy văzu că era foarte surprins.

— „… vă înştiinţez că în termen de două săptămâni trebuie să părăsiţi reşedinţa”, încheie el.

— „Vă înştiinţez că trebuie să părăsiţi reşedinţa”, iar bărbatul ei este îngropat abia de şase săptămâni! spuse Mama.

— Unde să mă duc eu cu cinci copii? se plânse doamna Dai.

Billy era la fel de şocat. Cum putea compania să facă asta unei femei al cărei bărbat murise la ei în mină?

— E semnată de Perceval Jones, preşedinte al consiliului de administraţie, adăugă Tata.

— Ce contract de închiriere? Nu ştiam că minerii au contracte de închiriere, spuse Billy.

— Nu există niciun contract scris, dar legea implică un asemenea contract. Deja ne-am judecat pentru asta şi am pierdut, îi răspunse Tata, apoi se întoarse spre doamna Dai. Casa vine odată cu