munca, în teorie, dar sunt cazuri în care văduvele rămân în casă. Câteodată pleacă pur şi simplu ca să locuiască în altă parte, poate cu părinţii. De multe ori se recăsătoresc cu un alt miner şi acela preia chiria. De obicei au măcar un băiat care ajunge miner la vârsta potrivită. Nu este în interesul companiei să dea afară văduvele.

— Atunci de ce vor să scape de mine şi de copiii mei? se plânse doamna Dai.

— Perceval Jones se grăbeşte. Probabil se gândeşte că preţul cărbunelui va creşte. Poate de aia au băgat tura de duminică, spuse Bunicul.

Tata dădu din cap.

— Vor producţie mai mare, cu siguranţă, oricare ar fi motivul. Dar nu vor obţine asta lăsând pe drumuri o văduvă.

Se ridică în picioare.

— Nu dacă am şi eu de-a face cu asta, adăugă el.

(II)

Opt femei urmau să fie date afară, toate văduve ale bărbaţilor care muriseră în explozie. Primiseră scrisori identice din partea lui Perceval Jones, după cum observase Tata, mergând în vizită pe la toate împreună cu Billy. Reacţiile lor variau – de la isteria doamnei Hywel Jones, care nu putea să se oprească din plâns, până la fatalismul sumbru al doamnei Roley Hughes, care spunea că ţara are nevoie de o ghilotină precum cele de la Paris pentru oamenii ca Perceval Jones.

Billy fierbea de mânie. Nu era de ajuns că acele femei îşi pierduseră bărbaţii în mină? Erau nevoite să rămână acum şi fără casă, şi fără soţ?

— Chiar poate face compania aşa ceva, tată? întrebă el în timp ce coborau pe terasele cenuşii spre gura de puţ.

— Numai dacă-i lăsăm noi, băiete. Clasa muncitoare este mai numeroasă decât cea conducătoare şi mult mai puternică. Ei depind de noi din toate punctele de vedere. Noi le asigurăm mâncarea, le construim casele şi le croim hainele şi fără noi ar muri. Nu pot face nimic dacă nu-i lăsăm noi. Să ţii minte asta, întotdeauna!

Intrară în biroul directorului, îndesându-şi beretele în buzunare.

— Bună ziua, domnule Williams, zise Llewellyn Pestriţul agitat. Aşteptaţi o clipă să-l întreb pe domnul Morgan dacă vă poate primi.

— Nu fi prost, băiete. Sigur că mă poate primi, spuse Tata şi, fără să mai aştepte, intră în biroul următor.

Billy îl urmă. Maldwyn Morgan se uita într-un registru, însă Billy avu senzaţia că doar se preface. Îşi ridică privirea şi îi văzură obrajii trandafirii, bărbieriţi ca întotdeauna.

— Intră, Williams, rosti el, chiar dacă nu mai era necesar.

Spre deosebire de majoritatea oamenilor, el nu se temea de Tata. Morgan era născut în Aberowen, fiind fiu de învăţător, şi studiase ingineria. El şi Tata semănau, îşi dădu seama Billy: erau inteligenţi, încăpăţânaţi şi convinşi că numai ei au dreptate.

— Ştii de ce am venit, domnule Morgan, începu Tata.

— Pot să ghicesc, dar spune-mi totuşi.

— Vreau să anulezi aceste somaţii de evacuare.

— Compania are nevoie de case pentru mineri.

— O să se lase cu scandal.

— Mă ameninţi?

— Nu mai face pe grozavul, rosti Tata pe un ton împăciuitor. Femeile astea şi-au pierdut soţii în mina ta. Nu te simţi responsabil pentru ele?

Morgan îşi ridică bărbia, uşor defensiv.

— Ancheta procuraturii a stabilit că explozia nu a fost provocată de neglijenţa companiei.

Billy ar fi vrut să-l întrebe cum poate un om inteligent să spună aşa ceva fără să-i fie ruşine.

Tata zise:

— Ancheta a depistat o listă de nereguli lungă cât trenul spre Paddington – echipamentul electric neizolat, lipsa aparatelor de respirat, lipsa unei pompe de incendiu corespunzătoare…

— Însă nu aceste nereguli au provocat explozia sau moartea minerilor.

— Nu s-a putut dovedi că neregulile au provocat explozia sau moartea minerilor.

Morgan se foi stânjenit în scaunul său.

— Nu ai venit aici ca să ne certăm în privinţa anchetei.

— Am venit aici ca să te fac să procedezi rezonabil. Chiar acum, în timp ce vorbim noi, vestea despre aceste scrisori face ocolul oraşului.

Tata făcu un gest spre fereastră şi Billy văzu că soarele de iarnă cobora dincolo de munţi.

— Oamenii sunt la repetiţii de cor, la băut în cârciumi, la şedinţe de rugăciuni, la un joc de şah – şi cu toţii vorbesc despre evacuarea văduvelor. Şi poţi fi sigur că sunt mânioşi.

— Te mai întreb o dată: încerci să intimidezi compania?

Billy ar fi vrut să-l strângă de gât pe omul acesta, dar Tata oftă.

— Uite ce-i, Maldwyn, ne ştim de când eram la şcoală. Fii rezonabil. Ştii că sunt oameni la sindicat mai agresivi decât mine.

Tata se referea la tatăl lui Tommy Griffiths. Len Griffiths credea în revoluţie şi spera mereu ca următoarea dispută să reprezinte scânteia ce avea să pornească vâlvătaia. În plus, voia funcţia Tatei. Nu încăpea îndoială că avea să propună măsuri drastice.

Morgan spuse:

— Vrei să zici că veţi intra în grevă?

— Îţi spun că oamenii vor fi mânioşi. Nu pot prevedea ce vor face. Dar nu vreau să am necazuri şi nici tu nu vrei. Vorbim de opt case din câte? Opt sute? Am venit să te întreb dacă merită!

— Compania a luat deja o decizie, rosti Morgan, iar Billy intui că Morgan nu era de acord cu decizia companiei.

— Cere consiliului de administraţie să reexamineze problema. Ce îi costă?

Billy nu mai avea răbdare cu tonul împăciuitor al Tatei. Nu ar fi trebuit să ridice glasul, să arate cu degetul şi să-l acuze pe Morgan pentru cruzimea nemăsurată de care dădea dovadă compania? Asta ar fi făcut Len Griffiths.

Morgan rămase neclintit pe poziţie.

— Eu sunt aici ca să execut deciziile consiliului, nu ca să le discut.

— Deci evacuările au fost deja aprobate de consiliu, zise Tata.

Morgan se fâstâci.

— Nu am spus asta.

Însă asta lăsase de înţeles, se gândi Billy, mulţumită întrebărilor iscusite ale Tatei. Poate că tonul împăciuitor nu era o idee chiar atât de rea.

Tata schimbă tactica.

— Şi dacă ţi-aş găsi eu opt case ai căror ocupanţi ar fi dispuşi să ia în chirie noii mineri?

— Oamenii ăştia au familii.

Tata rosti încet şi apăsat:

— Am putea ajunge la un compromis, dacă ai da dovadă de înţelegere.

— Compania trebuie să aibă posibilitatea de a-şi administra propriile afaceri.

— Indiferent de urmările asupra altora?

— Asta este mina noastră de cărbuni. Compania a făcut prospecţiunea terenului, a negociat cu contele, a săpat puţul, a cumpărat aparatura şi a construit casele în care să locuiască minerii. Am plătit pentru toate astea şi sunt proprietatea noastră, aşa