Tata îşi puse basca pe cap.

— Însă nu voi aţi pus cărbunele în pământ, nu-i aşa, Maldwyn? zise el. Dumnezeu a făcut asta.

Tata încercă să rezerve sala de şedinţe a primăriei pentru o întrunire la ora 7:30 în seara următoare, dar spaţiul fusese deja rezervat de Clubul de Teatru Amator din Aberowen, care repeta piesa Henric al IV-lea, Prima Parte, aşa că Tata decise ca minerii să se întâlnească în Capela Bethesda. Billy şi Tata – împreună cu Len, cu Tommy Griffiths şi cu alţi câţiva membri activi de sindicat – bătură la pas oraşul şi anunţară întrunirea, lipind totodată afişe scrise de mână în cârciumi şi în capele.

La ora 7:15 în seara următoare, capela era plină ochi. Văduvele stăteau înşirate pe rândul din faţă, iar toţi ceilalţi stăteau în picioare. Billy stătea într-o parte, aproape de rândul din faţă, de unde putea vedea chipurile oamenilor. Lângă el se afla Tommy Griffiths.

Billy era mândru de tatăl său pentru cutezanţa lui şi pentru isteţimea lui, dar şi pentru că îşi pusese basca pe cap înainte să iasă din biroul lui Morgan. Cu toate acestea, şi-ar fi dorit ca Tata să fi fost mai bătăios. Ar fi trebuit să vorbească cu Morgan aşa cum vorbea cu enoriaşii de la Bethesda, prevestind foc şi pucioasă pentru cei care refuzau să vadă adevărul gol-goluţ.

La ora 7:30, Tata ceru să se facă linişte. Cu vocea sa autoritară de predică, citi scrisoarea trimisă de Perceval Jones doamnei Dai Ponei.

— Aceeaşi scrisoare a fost trimisă văduvei fiecăruia dintre cei opt oameni ucişi în explozia din mină de acum şase săptămâni.

Câţiva oameni strigară:

— Ruşine!

— Regula noastră este ca oamenii să vorbească doar cu permisiunea celui care prezidează şedinţa, nu altfel, pentru ca fiecare om să fie ascultat atunci când îi vine rândul, aşa că vă voi ruga să respectaţi această regulă chiar şi într-un asemenea moment, când sentimentele pot umbri raţiunea.

Cineva strigă:

— Este o ruşine, la naiba!

— Griff Pritchard, fără înjurături, te rog. Suntem într-o capelă şi, în plus, sunt şi doamne de faţă.

Doi-trei bărbaţi adăugară:

— Aşa-i, aşa-i.

Griff Pritchard, care fusese la Două Coroane după ce ieşise din tura de la mină, rosti spăşit:

— Îmi cer scuze, domnule Williams.

— Am fost ieri să mă întâlnesc cu directorul minei şi i-am cerut în mod formal să anuleze somaţiile de evacuare, însă el a refuzat. A lăsat să se înţeleagă că nu-i stă în putere să schimbe sau să discute măcar decizia. Am încercat să aduc în discuţie câteva alternative, însă el mi-a comunicat că este dreptul companiei să-şi administreze afacerile fără intervenţii din exterior. Acestea sunt toate informaţiile pe care le am pentru voi.

Era o prezentare cam placidă, se gândi Billy. Ar fi vrut ca Tata să instige la revoluţie. Însă Tata arătă spre un bărbat care ridicase mâna.

— John Jones Prăvălie.

— Eu am locuit toată viaţa mea pe Gordon Terrace, la numărul 23, zise Jones. M-am născut acolo şi încă stau acolo. Însă tatăl meu a murit când aveam 11 ani. A fost foarte greu pentru mama, dar i s-a îngăduit să rămână acolo. Când am făcut 13 ani, am coborât în mină, iar acum plătesc eu chiria. Aşa a fost dintotdeauna. N-a spus nimeni niciodată că vom fi daţi afară.

— Îţi mulţumesc, John Jones. Vrei să faci o propunere?

— Nu, ziceam şi eu aşa.

— Am eu o propunere, se auzi o altă voce. Grevă!

Urmă un cor de aprobări.

Tatăl lui Billy zise:

— Dai Plângăciosul.

— Iată cum văd eu lucrurile, rosti căpitanul echipei de rugby a oraşului. Nu putem lăsa compania să scape cu aşa ceva. Dacă li se permite să evacueze văduvele, nimeni nu se va mai simţi în siguranţă. Un om ar putea lucra toată viaţa pentru Celtic Minerals şi, dacă ar muri la serviciu, două săptămâni mai târziu familia i-ar putea rămâne pe drumuri. Dai Sindicat a fost la birou şi a încercat să-i bage minţile în cap lui Morgan Dus-la-Merthyr, însă fără sorţi de izbândă, aşa că nu avem de ales decât să intrăm în grevă.

— Îţi mulţumesc, Dai, spuse Tata. Pot considera intervenţia ta drept o propunere formală de a intra în grevă?

— Da.

Billy fu surprins că Tata acceptase această variantă atât de repede. Ştia că tatăl său voia să evite greva.

— Să votăm! strigă cineva.

Tata rosti:

— Înainte să supun propunerea la vot, trebuie să hotărâm când să intrăm în grevă.

A, se gândi Billy, deci nu acceptă.

Tata continuă:

— Am putea începe luni. Între timp, în vreme ce lucrăm, ameninţarea unei greve i-ar putea face pe directori să revină la gânduri mai bune – aşa am putea obţine ceea ce dorim fără să ne pierdem din leafă.

Tata propunea o amânare drept alternativă, pricepu Billy.

Însă Len Griffiths ajunsese la aceeaşi concluzie.

— Pot lua cuvântul, domnule preşedinte? zise el.

Tatăl lui Tommy era chel în creştetul capului, având doar o bandă de păr negru şi o mustaţă neagră. Făcu un pas în faţă, venind lângă Tata şi privind mulţimea, astfel încât să pară că ei doi aveau aceeaşi autoritate. Lumea amuţi. Len, la fel ca Tata şi ca Dai Plângăciosul, era printre puţinii oameni pe care îi ascultau mereu într-o tăcere respectuoasă.

— Vreau să vă întreb: este înţelept din partea noastră să acordăm companiei o perioadă de graţie de patru zile? Să zicem că nu se răzgândesc – lucru destul de plauzibil, dacă ţinem cont de încăpăţânarea de care au dat dovadă până acum. În acest caz, vom sta până luni fără să obţinem nimic, iar văduvele vor avea şi mai puţin timp la dispoziţie. Îşi ridică tonul pentru un efect retoric: Eu spun, tovarăşi, să nu le dăm nimic!

Urmară urale, iar Billy strigă şi el.

— Îţi mulţumesc, Len, zise Tata. Am două propuneri pe masă: grevă începând de mâine sau grevă începând de luni. Cine mai vrea să ia cuvântul?

Billy îl urmări pe tatăl său conducând şedinţa. Următorul bărbat care luă cuvântul fu Giuseppe „Joey” Ponti, solistul principal al Corului de bărbaţi din Aberowen, fratele mai mare al colegului de şcoală al lui Billy, Johnny. În ciuda numelui său italian, se născuse în Aberowen şi vorbea cu acelaşi accent ca toţi ceilalţi oameni din încăpere. Şi