acum nu mai e cazul. Mama are nişte bani din partea familiei sale pe care o să-i administrez eu, dar altminteri nu se poate spune că am vreun scop precis.

— Ar trebui să creşti cai, îi zise Daisy. Sunt convinsă că te-ai pricepe la asta.

Ea era o călăreaţă bună – câştigase premii încă de când era doar o fetiţă.

Se şi vedea călărind împreună cu Charlie în parc, pe cai suri, cu doi copii urmându-i pe ponei. Această imagine îi încălzi sufletul.

— Îmi plac la nebunie caii, recunoscu Charlie.

— Şi mie! Vreau să cresc cai de curse.

Daisy nu trebuia să se prefacă entuziasmată în această privinţă – era visul ei să crească o serie de campioni. Proprietarii de cai de curse i se păreau spuma elitei internaţionale.

— Caii pursânge costă o grămadă de bani, rosti Charlie sumbru.

Daisy avea destui bani. Dacă Charlie s-ar fi însurat cu ea, nu ar mai fi trebuit să-şi facă vreodată griji cu privire la bani. Fireşte, nu pomeni nimic despre asta, dar bănuia că acest lucru îi trecuse şi lui Charlie prin minte, aşa că lăsă gândul nerostit să atârne deasupra lor cât mai mult posibil.

În cele din urmă, Charlie spuse:

— Tatăl tău chiar a pus să fie bătuţi cei doi tipi trimişi de sindicat?

— Ce grozăvie!

Daisy nu ştia dacă Lev Peshkov făcuse într-adevăr una ca asta, dar adevărul era că nu ar fi surprins-o.

— Oamenii care veniseră din New York ca să se ocupe de grevă, insistă Charlie. Au ajuns la spital. The Sentinel spune că s-au încăierat cu liderii locali de sindicat, dar toată lumea crede că tatăl tău este responsabil pentru cele întâmplate.

— Eu nu discut niciodată politică, rosti Daisy pe un ton voios. Când ţi-ai luat primul câine?

Charlie începu să depene amintiri. Daisy îşi calculă următoarea mutare. „L-am adus aici, se gândi ea, şi l-am făcut să se relaxeze; acum trebuie să-l incit.” Însă felul sugestiv în care mângâiase câinele îl tulburase. Aveau nevoie mai degrabă de un contact fizic accidental.

— Ce-ar trebui să fac cu Rusty acum? îl întrebă ea după ce Charlie îşi termină povestea.

— Trebuie să-l înveţi să meargă după tine, rosti Charlie prompt.

— Şi cum faci asta?

— Ai nişte pesmeţi pentru câini?

— Sigur.

Ferestrele de la bucătărie erau deschise, aşa că Daisy ridică tonul pentru ca menajera să o poată auzi.

— Ella, poţi să-mi aduci cutia aceea de Milk-bones, te rog frumos?

Charlie frânse un pesmet, apoi luă câinele în braţe. Strânse o bucată de pesmet în pumn, lăsându-l pe Rusty să o adulmece, apoi îşi deschise pumnul şi-i îngădui câinelui s-o mănânce. Luă o altă bucată, asigurându-se că Rusty ştia că o are. Apoi se ridică şi lăsă câinele pe jos, la picioarele sale. Acesta rămase cu privirea aţintită asupra pumnului închis al lui Charlie.

— Vino! zise Charlie, făcând câţiva paşi.

Câinele îl urmă.

— Bun băiat! spuse Charlie, dându-i pesmetul lui Rusty.

— E uimitor! exclamă Daisy.

— După o vreme n-o să mai ai nevoie de pesmet – o să fie de ajuns să-l mângâi. Apoi o să te urmeze automat.

— Charlie, eşti un geniu!

Charlie părea mulţumit. Avea ochii căprui şi blânzi, precum câinele, observă ea.

— Acum încearcă tu, îi zise el lui Daisy.

Ea repetă gesturile lui Charlie, obţinând acelaşi rezultat.

— Vezi? zise Charlie. Nu-i greu deloc.

Daisy râse încântată.

— Ar trebui să pornim o afacere, zise ea. Farquharson şi Peshkov, dresori de câini.

— Ce idee bună, rosti el cu sinceritate.

„Până acum totul a mers strună”, se gândi Daisy. Se duse la masă şi umplu două pahare cu limonadă.

Stând în picioare lângă ea, Charlie zise:

— De obicei sunt timid în prezenţa fetelor.

„Nu mai spune”, se gândi ea, dar îşi ţinu gura.

— Dar îmi vine foarte uşor să vorbesc cu tine, continuă el.

El îşi închipuia că asta era o întâmplare fericită.

Ea îi întinse un pahar şi se fâstâci, vărsând limonadă pe el.

— Of, ce neîndemânatică sunt! strigă ea.

— Nu face nimic, îi zise el, însă băutura îi udase sacoul de stofă şi pantalonii albi de bumbac.

Scoase o batistă şi începu să se şteargă.

— Lasă-mă pe mine, spuse Daisy, luând batista din mâna lui mare.

Se apropie de el extrem de mult, ca să-i şteargă reverul. El încremeni, iar ea îşi dădu seama că îi putea mirosi parfumul Jean Naté – un amestec de mosc şi levănţică. Trecu cu batista şi peste partea din faţă a jachetei lui, deşi acolo nu era nicio pată.

— E aproape gata, rosti ea, de parcă ar fi regretat că trebuia să se oprească în curând.

Apoi se lăsă pe un genunchi, ca şi cum l-ar fi venerat. Începu să-i tamponeze petele umede de pe pantaloni cu atingeri uşoare, ca de fluture. Când îi atinse coapsa, afişă o expresie de inocenţă îmbietoare şi-şi ridică privirea. El o privea hipnotizat, răsuflând greu.

(IV)

Woody Dewar inspectă nerăbdător iahtul Sprinter, asigurându-se că puştii puseseră totul în ordine. Era o ambarcaţiune cu doi arbori şi vele aurice, de aproape cincisprezece metri, lungă şi suplă ca un cuţit. Dave Rouzrokh le-o împrumutase Mateloţilor, un club din care făcea parte şi Woody şi care îi scotea pe fiii şomerilor din Buffalo în largul lacului Erie, unde aceştia primeau lecţii elementare de navigaţie. Woody se bucură să vadă că parâmele de acostare şi tanchetele erau la locul lor, că pânzele erau strânse, că funiile erau legate, iar toate celelalte parâme erau făcute colac şi aranjate.

Fratele său, Chuck, mai mic decât el cu un an, era deja pe doc, tachinându-se cu nişte puşti de culoare. Chuck avea o fire deschisă, care îl ajuta să se înţeleagă bine cu oricine. Woody, care voia să o ia pe urmele tatălui lor şi să intre în politică, îl invidia pe Chuck pentru acest şarm natural.

Băieţii purtau doar pantaloni scurţi şi sandale, iar cei trei de pe doc erau un simbol al vigorii şi al vitalităţii tinereşti. Woody ar fi vrut să le facă o poză, dar nu avea aparatul la el. Era un fotograf destoinic şi îşi făcuse acasă o cameră obscură, pentru a-şi putea developa şi fixa singur pozele.

Mulţumit să lase nava în aceleaşi condiţii în care o găsiseră dimineaţă, Woody sări pe doc. O duzină de adolescenţi plecară din port împreună, bătuţi de vânt şi arşi de soare, resimţind durerea plăcută a efortului depus, râzând