Distanţa care-i despărţea pe cei doi fraţi bogaţi de mulţimea de băieţi nevoiaşi se evaporase cât fuseseră pe apă, lucrând în echipă ca să ţină iahtul sub control, dar acum reapăruse în parcarea Clubului de Iahting din Buffalo. Două vehicule stăteau unul lângă celălalt: modelul Chrysler Airflow al senatorului Dewar, cu un şofer în uniformă la volan, pentru Woody şi Chuck; şi o camionetă Chevrolet Roadster cu două bănci de lemn pe platforma din spate, pentru ceilalţi. Woody se simţea stânjenit luându-şi rămas-bun de la ei în timp ce şoferul îi ţinea portiera deschisă, însă băieţilor nu părea să le pese, mulţumindu-i şi spunând: „Ne vedem sâmbăta viitoare!”

Pe când străbăteau Delaware Avenue, Woody zise:

— A fost distractiv, deşi nu ştiu sigur dacă va fi de mare folos.

Chuck îl întrebă surprins:

— De ce zici asta?

— Păi, nu-i ajutăm pe taţii lor să-şi găsească slujbe şi ăsta-i singurul lucru care contează cu adevărat.

— Da, dar ceea ce facem i-ar putea ajuta pe băieţi să-şi găsească de lucru peste câţiva ani.

Buffalo era un oraş-port: în vremuri obişnuite, existau mii de slujbe, atât pe vasele comerciale care străbăteau Marile Lacuri şi Canalul Erie, cât şi pe navele de agrement.

— Da, dacă preşedintele reuşeşte să pună din nou pe roate economia.

Chuck ridică din umeri.

— Atunci du-te şi lucrează pentru Roosevelt. De ce nu? Tata a lucrat pentru Woodrow Wilson.

— Prefer să rămân la navigat.

Woody se uită la ceasul de la mână.

— Avem timp să ne îmbrăcăm pentru bal – dar o să fim la limită.

Urmau să meargă la un dineu de la Clubul de Tenis. Nerăbdarea îi făcea inima să bată mai repede.

— Vreau să fiu în compania persoanelor cu piele delicată, cu glasuri cristaline şi care poartă rochii roz.

— Pff, pufni Chuck batjocoritor. Joanne Rouzrokh n-a purtat roz în toată viaţa ei.

Woody fu luat prin surprindere. Visa la Joanne toată ziua şi toată noaptea, de vreo două săptămâni, dar cum de ştia fratele său despre asta?

— Ce te face să crezi…

— O, haide, îl întrerupse Chuck zeflemitor. Mai că ai leşinat când a ajuns la petrecerea de la plajă în fusta de tenis. S-a văzut cu ochiul liber că te dai în vânt după ea. Din fericire, ea a fost singura care nu a observat.

— De ce „din fericire”?

— Pentru Dumnezeu! Tu ai 15 ani şi ea are 18. Este jenant! Ea îşi caută un soţ, nu un şcolărel.

— O, vai! Bine că eşti tu expert la femei.

Chuck se înroşi – nu avusese nicio prietenă până atunci.

— Nu trebuie să fii un expert ca să vezi ce-i limpede ca lumina zilei.

Mereu îşi vorbeau astfel. Nu o făceau cu răutate: pur şi simplu erau cât se poate de sinceri unul cu celălalt. Erau fraţi, aşa că nu erau nevoiţi să se poarte cu mănuşi.

Ajunseră acasă – vila în care locuiau era construită într-un stil ce imita goticul, de răposatul lor bunic, senatorul Cam Dewar. Intrară în casă pentru a face duş şi pentru a se schimba.

Woody era acum la fel de înalt precum tatăl său, aşa că-şi trase pe el unul dintre costumele mai vechi ale acestuia. Era un pic ros, dar asta nu reprezenta o problemă. Băieţii mai mici purtau uniforme şcolare sau sacouri, în vreme ce studenţii aveau smochinguri, iar Woody ţinea morţiş să pară mai matur. În seara aceea avea să danseze cu ea, se gândi el în timp ce-şi dădea părul cu briantină. Va putea să o ţină în braţe. Îi va simţi căldura pielii cu palmele. O va privi în ochi, iar ea va zâmbi. Sânii ei îl vor atinge în treacăt în timpul dansului.

Când coborî la parter, părinţii săi aşteptau în salonaş – Tata savura un cocktail, iar Mama fuma o ţigară. Tata era înalt şi slab şi arăta ca un cuier în fracul său. Mama era frumoasă, chiar dacă nu avea decât un ochi; celălalt ochi îi era închis permanent – era un defect din naştere. În seara aceea arăta nemaipomenit în rochia ei lungă până în podea, din dantelă neagră peste mătase roşie, şi cu jacheta de seară scurtă, din catifea neagră.

Bunica lui Woody fu ultima care sosi. Era elegantă şi demnă la cei 68 de ani ai săi, la fel de slabă precum fiul ei, dar minionă. Măsură din priviri rochia Mamei şi zise:

— Rosa, dragă, arăţi minunat.

Era mereu cumsecade cu nora ei. Cu restul lumii era mereu pusă pe harţă.

Gus îi pregăti un cocktail fără să i se ceară. Woody îşi ascunse cu greu nerăbdarea în timp ce ea îşi savura băutura. Bunica nu putea fi zorită niciodată. Considera de la sine înţeles că niciun eveniment social nu putea începe înainte să ajungă ea acolo: era matroana societăţii înalte din Buffalo, văduvă şi mamă de senator, capul uneia dintre cele mai vechi şi distinse familii din oraş.

Woody se întrebă când se îndrăgostise de Joanne. O ştia de-o viaţă, dar le considerase întotdeauna pe fete doar simple şi neinteresante spectatoare la aventurile nemaipomenite ale băieţilor – până în urmă cu vreo doi-trei ani, când fetele deveniseră brusc mai fascinante decât maşinile şi şalupele rapide.

Dar, chiar şi aşa, la început îl interesaseră mai mult fetele de-o seamă cu el sau ceva mai mici. Cât despre Joanne, ea îl privise întotdeauna ca pe un puşti – unul inteligent, ce-i drept, cu care merita să mai vorbeşti din când în când, dar cu siguranţă nu un potenţial iubit. Însă în vara aceea, din motive care îi scăpau până şi lui, începuse brusc să o vadă drept cea mai atrăgătoare fată din toată lumea. Din păcate însă, sentimentele ei faţă de el nu suferiseră o modificare la fel de dramatică.

Nu încă.

Bunica i se adresă fratelui său:

— Cum merge şcoala, Chuck?

— Groaznic, bunico, după cum ştii foarte bine. Sunt idiotul familiei, o întoarcere la strămoşii noştri cimpanzei.

— Din câte ştiu eu, idioţii nu folosesc sintagme de genul „strămoşii noştri cimpanzei”. Eşti sigur că delăsarea nu joacă niciun rol în asta?

Rosa interveni în discuţie:

— Profesorii lui Chuck spun că se străduieşte destul de mult la şcoală, mamă.

Gus adăugă:

— Şi mă bate la şah.

— Atunci, mă întreb care-i problema, insistă bunica. Dacă o ţine tot aşa,