Chuck zise:

— Citesc foarte încet, atâta tot.

— Ce ciudat, zise ea. Socrul meu, străbunicul tău din partea tatălui, a fost cel mai proeminent bancher din generaţia lui, chiar dacă abia putea să citească şi să scrie.

— N-am ştiut asta, spuse Chuck.

— Este adevărat, confirmă ea. Dar nu folosi asta în chip de scuză. Străduieşte-te mai mult.

Gus se uită la ceas.

— Mamă, dacă eşti gata, ar fi bine să pornim, zise el.

Urcară apoi în maşină şi porniră spre club. Tata rezervase o masă pentru dineu, invitându-i pe soţii Renshaw şi pe copiii acestora, Dot şi George. Woody se uită împrejur, dar – spre dezamăgirea lui – nu o zări pe Joanne. Verifică planul meselor şi constată cu deznădejde că nu apărea pe el şi numele Rouzrokh. Oare nu veneau? Asta i-ar fi stricat toată seara.

La homar şi friptură se discută despre evenimentele din Germania. Philip Renshaw era de părere că Hitler făcea treabă bună. Tatăl lui Woody zise:

— Conform ediţiei de azi a ziarului The Sentinel, un preot catolic a fost întemniţat pentru că i-a criticat pe nazişti.

— Eşti cumva catolic? îl întrebă domnul Renshaw surprins.

— Nu, sunt enoriaş al Bisericii Episcopale.

— Nu-i vorba de religie aici, Philip, rosti Rosa pe un ton tăios. Este vorba de libertate.

Mama lui Woody fusese anarhistă în tinereţe şi rămăsese încă o libertară în adâncul sufletului.

Unii oameni săreau peste cină, alegând să vină direct la dans, aşa că apărură mai apoi tot mai multe persoane, pe când la masa lor se servea desertul. Woody rămase cu ochii în patru, ca să n-o rateze pe Joanne. În sala alăturată o formaţie începu să interpreteze The Continental, un şlagăr din anul precedent.

Nu putea spune cu precizie ce anume îl captivase atât de mult la Joanne. Cei mai mulţi dintre oameni nu ar fi catalogat-o drept o mare frumuseţe, deşi cu certitudine ieşea în evidenţă. Arăta ca o regină aztecă, cu pomeţii săi înalţi şi cu nasul coroiat ca al tatălui său, Dave. Avea părul bogat şi închis la culoare, iar pielea sa avea o nuanţă măslinie, datorată fără îndoială obârşiei sale persane. Intensitatea meditativă pe care o afişa îl făcea pe Woody să-şi dorească să o cunoască mai îndeaproape, să o facă să se relaxeze şi să o audă murmurându-i absolut orice. Simţea că prezenţa ei remarcabilă indica o mare capacitate de pasiune arzătoare.

Apoi, se gândi: „Mda, acum cine se crede mare expert în femei?”

— Te uiţi după cineva anume, Woody? îl întrebă bunica sa, căreia nu-i scăpa mai nimic.

Chuck chicoti cu subînţeles.

— Mă întrebam doar cine mai vine la dans, replică Woody pe un ton nepăsător, însă fără să-şi poată înfrâna îmbujorarea.

Încă nu o zărise când mama lui se ridică de la masă, urmată imediat de toţi ceilalţi. Dezamăgit, intră în sala de bal pe acordurile piesei Moonglow a lui Benny Goodman – şi acolo o văzu pe Joanne: probabil că intrase într-un moment în care el nu se uita. Se simţi brusc revigorat.

Ea purta în seara aceea o rochie cât se poate de simplă, din mătase gri-argintie, cu un decolteu accentuat care-i scotea în evidenţă silueta. Arătase senzaţional în fusta de tenis care-i dezvăluia picioarele lungi şi arămii, dar această ţinută era cu mult mai incitantă. Urmărind-o cum pluteşte prin încăpere, plină de încredere şi de graţie, Woody simţi cum i se usucă gâtlejul.

Se îndreptă spre ea, dar sala se umpluse şi el devenise brusc supărător de simpatizat: toată lumea voia să-i vorbească. În timp ce înainta prin mulţime, fu surprins să-l vadă pe plicticosul Charlie Farquharson dansând cu sprinţara Daisy Peshkov. Nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată pe Charlie dansând, cu atât mai puţin cu o fluşturatică precum Daisy. Cum izbutise oare să îl scoată din carapacea sa?

Încercă să ajungă la Joanne – o zări în capătul opus al încăperii faţă de formaţie, cufundată într-o discuţie cu un grup de băieţi cam cu patru-cinci ani mai mari decât el, constată el cu mâhnire. Din fericire, el era mai înalt decât cei mai mulţi dintre ei, aşa că diferenţa nu era prea evidentă. Aveau cu toţii pahare cu Coca-Cola în mână, însă Woody simţi mirosul de scotch: probabil că unul dintre ei avea o sticlă ascunsă în buzunar.

Când se alătură grupului, îl auzi pe Victor Dixon rostind:

— Nimeni nu spune că trebuie linşaţi, însă e necesar să înţelegi ce fel de probleme există în Sud.

Woody ştia că senatorul Wagner propusese o lege care să-i pedepsească pe şerifii care îngăduiau linşajele – preşedintele Roosevelt refuzase însă să susţină proiectul.

Joanne era revoltată.

— Cum poţi spune aşa ceva, Victor? Linşajul înseamnă crimă! Nu trebuie să le înţelegem problemele, trebuie să-i împiedicăm să mai omoare oameni!

Woody se bucură să audă că Joanne îi împărtăşea valorile politice. Însă era limpede că, din păcate, nu era momentul potrivit să o invite la dans.

— Nu înţelegi, Joanne, scumpo, insistă Victor. Negrii ăia din Sud nu sunt cu adevărat civilizaţi.

„Oi fi eu tânăr şi neexperimentat, se gândi Woody, dar nu aş fi făcut niciodată greşeala de a-i vorbi lui Joanne pe un ton atât de condescendent.”

— Ba oamenii care se ocupă cu linşaje sunt cei necivilizaţi! ripostă ea.

Woody decise că era momentul oportun pentru a interveni în discuţie.

— Joanne are dreptate, rosti el cu voce joasă, ca să pară mai matur. Un astfel de linşaj a avut loc în oraşul de baştină al servitorilor noştri, Joe şi Betty, care ne-au îngrijit pe mine şi pe fratele meu încă de când ne-am născut. Vărul lui Betty a fost despuiat şi ars cu o lampă de sudură în faţa unei mulţimi, apoi a fost spânzurat.

Victor se uită urât la el, deranjat de puştiul care-i distrăgea atenţia lui Joanne; însă celelalte persoane din grup îl ascultau cu interes şi groază.

— Nu-mi pasă de ce infracţiune a fost acuzat, continuă Woody. Albii care i-au făcut asta nu sunt decât nişte sălbatici.

Victor zise:

— Şi totuşi, scumpul tău preşedinte Roosevelt nu a susţinut proiectul antilinşaj, nu?

— Nu, ceea ce este foarte dezamăgitor, recunoscu Woody. Ştiu de ce a luat această hotărâre: s-a temut ca nu cumva congresmenii sudişti mânioşi să riposteze, sabotând Noua Învoială. Chiar şi aşa, mi-ar fi plăcut