Victor spuse:

— Ce ştii tu? Eşti doar un puşti.

Scoase din buzunarul hainei o butelcă argintie şi îşi turnă puţin din ea în pahar.

Joanne îl contrazise:

— Ideile politice ale lui Woody sunt mult mai mature decât ale tale, Victor.

Woody strălucea de fericire.

— Se poate spune că, în cazul meu, politica este afacerea familiei, zise el.

Apoi fu deranjat de cineva care-l trăgea de cot. Prea politicos ca să ignore persoana respectivă, se întoarse şi dădu cu ochii de Charlie Farquharson, asudat din pricina eforturilor de pe ringul de dans.

— Putem vorbi puţin? îi zise Charlie.

Woody rezistă cu greu tentaţiei de a-l trimite pe Charlie la plimbare. Băiatul avea o fire afabilă şi nu făcuse niciodată rău cuiva. Nu puteai să nu compătimeşti un om cu o mamă ca a lui.

— Ce s-a întâmplat, Charlie? rosti el pe un ton cât se poate de manierat.

— E vorba de Daisy.

— Te-am văzut dansând cu ea.

— Nu-i aşa că este o dansatoare pe cinste?

Woody nu băgase de seamă, dar spuse politicos:

— Cu siguranţă!

— Este minunată indiferent ce îşi pune în cap.

— Charlie, rosti Woody, încercând să-şi înăbuşe scepticismul din glas. Îi faci curte lui Daisy?

Charlie păru ruşinat.

— Am fost să călărim împreună în parc de vreo două ori şi aşa mai departe…

— Deci este adevărat.

Woody era surprins. Cei doi formau o pereche cu totul insolită. Charlie era greoi, în timp ce Daisy era ca o păpuşă.

Charlie adăugă:

— Nu-i ca alte fete. Îmi vine foarte uşor să vorbesc cu ea! Şi îi plac câinii şi caii. Însă lumea crede că tatăl ei este un gangster.

— Cred că aşa şi este, Charlie. Toată lumea a cumpărat alcool de la el în timpul prohibiţiei.

— Asta spune şi mama.

— Deci mama ta nu o place pe Daisy.

Woody nu era surprins.

— Pe Daisy o place. Are însă obiecţii când vine vorba de familia ei.

Un gând şi mai surprinzător îi trecu prin minte lui Woody.

— Vrei să te însori cu Daisy?

— O, Doamne, da! exclamă Charlie. Şi cred că ar accepta, dacă aş cere-o de soţie!

Ei bine, se gândi Woody, Charlie era de familie bună, dar n-avea bani, în vreme ce pentru Daisy era exact invers; poate că aveau să se completeze perfect unul pe celălalt.

— S-au văzut şi chestii mai stranii, zise el.

Era destul de fascinat de situaţie, dar momentan intenţiona să se concentreze asupra propriei vieţi sentimentale. Se uită împrejur, asigurându-se că Joanne era încă acolo.

— Dar de ce-mi zici mie toate astea? îl întrebă pe Charlie.

Nu erau tocmai prieteni la cataramă.

— Mama s-ar putea răzgândi dacă doamna Peshkov ar fi invitată să se alăture Societăţii Doamnelor din Buffalo.

Woody nu se aşteptase la asta.

— Dar e cel mai snob club din oraş!

— Întocmai. Dacă Olga Peshkov ar fi membră acolo, ce obiecţii ar mai putea mama să aibă faţă de Daisy?

Woody nu ştia dacă planul avea să funcţioneze, dar căldura sentimentelor lui Charlie nu putea fi pusă la îndoială.

— Poate că ai dreptate, zise el.

— Poţi s-o întrebi pe bunica ta?

— Stai! Stai aşa! Bunica Dewar este precum un balaur. Nu aş avea curaj să-i cer o favoare nici pentru mine, darămite pentru tine.

— Woody, ascultă ce-ţi spun. Ştii că ea este şefa de drept a clicii de-acolo. Dacă vrea ea ceva, toată lumea e de acord – dacă nu, nu.

Era adevărat. Societatea avea un preşedinte, o secretară şi o trezorieră, dar Ursula Dewar conducea clubul de parcă ar fi fost proprietatea ei. Cu toate acestea, Woody nu avea nicio tragere de inimă să o roage ceva. Se temea că o să-i rupă capul.

— Nu ştiu, rosti el, cerându-şi parcă scuze.

— O, haide, Woody, te rog! Nu înţelegi! Charlie îşi coborî glasul şi adăugă: Nu ştii cum este să iubeşti pe cineva atât de mult.

„Ba da, ştiu, se gândi Woody, iar asta îl convinse. Dacă Charlie se simte la fel de nefericit ca mine, cum pot să-l refuz? Sper să facă cineva la fel şi pentru mine, poate aşa aş avea şanse mai mari cu Joanne.”

— Bine, Charlie, spuse el. O să vorbesc cu ea.

— Mulţumesc! Auzi… e aici, nu? Ai putea vorbi cu ea în seara asta?

— În niciun caz! Am altele pe cap acum.

— Bine, sigur… dar când?

Woody ridică din umeri.

— Mâine.

— Eşti un prieten adevărat!

— Nu-mi mulţumi încă. Probabil că o să mă refuze.

Woody se răsuci ca să vorbească cu Joanne, însă ea plecase.

Începu să se uite după ea, apoi se opri – nu trebuia să pară disperat. Un tip care tânjeşte după atenţie nu este sexy, atâta lucru ştia şi el.

Dansă politicos cu câteva fete: Dot Renshaw, Daisy Peshkov şi prietena din Germania a lui Daisy, Eva. Îşi luă o Coca-Cola şi ieşi afară, unde câţiva băieţi fumau. George Renshaw îi turnă nişte scotch peste Cola, îmbunătăţind astfel gustul acesteia, însă Woody nu voia să se îmbete. O făcuse în trecut şi nu-i plăcuse deloc.

Joanne probabil că voia un bărbat care să-i împărtăşească interesele intelectuale, era de părere Woody – iar asta îl excludea din start pe Victor Dixon. Woody o auzise pe Joanne pomenindu-i pe Karl Marx şi pe Sigmund Freud. Citise şi el Manifestul Partidului Comunist la biblioteca municipală, dar i se păruse doar o înşiruire de vorbe goale şi pompoase. Se distrase mai mult cu Studiile despre isterie ale lui Freud, care prezentau bolile mintale într-o manieră de roman poliţist.

Abia aştepta să-i spună lui Joanne, pe un ton detaşat, că şi el citise aceste cărţi.

Era hotărât să danseze cu ea cel puţin o dată în seara aceea, aşa că după o vreme se duse să o caute. Nu o găsi în sala de bal şi nici la bar. Oare ratase ocazia? Oare fusese prea pasiv, în încercarea sa de a nu părea disperat? Gândul că balul avea să se încheie fără ca el să fi apucat să o atingă măcar pe umăr era de-a dreptul insuportabil.

Ieşi din nou afară. Deşi era întuneric, o văzu aproape imediat. Tocmai se îndepărta de lângă Greg Peshkov uşor îmbujorată, de parcă se certase cu el.

— Cred că eşti singura persoană de aici care nu este un afurisit de conservator, i se adresă ea lui Woody.

Părea puţin cherchelită. Woody zâmbi.

— Mulţumesc pentru compliment… presupun.

— Ai auzit de marşul de mâine? îl întrebă ea pe nepusă masă.

Woody