– Nu şi aici. Sunt însărcinată.

– Ce?

– Şi nu ştiu cine e tatăl.

– Zău?

– Îl ştii pe Olandez, tipul care pierde vremea prin barul unde lucrez?

– Da, bătrânul Chelios.

– Păi, de fapt, e un tip de treabă. E îndrăgostit de mine. Îmi aduce flori şi dulciuri. Vrea să mă ia de nevastă. S-a purtat foarte bine cu mine. Şi, într-o seară, m-am dus cu el acasă. Am făcut-o.

– Bine.

– Şi pe urmă mai e Barney. E însurat, dar îmi place de el. Dintre toţi tipii din bar, el e singurul care n-a încercat niciodată să se lege de mine. Asta mă fascină. Ei bine, ştii că încerc să-mi vând casa. Aşa că a trecut pe la mine într-o după-amiază. A venit doar în vizită. A zis că vrea să se uite la casă pentru un amic de-al lui. L-am lăsat să intre. Ei bine, a trecut tocmai la timpul potrivit. Copiii erau la şcoală, aşa că l-am lăsat să mi-o pună... Dup-aia, într-o seară, a apărut străinul ăla în bar, târziu. M-a rugat să mă duc acasă cu el. L-am refuzat. Apoi a zis că nu voia altceva decât să stăm de vorbă în maşină. Am zis bine. Am stat în maşină, am vorbit şi am tras amândoi dintr-o ţigară cu marijuana. Apoi m-a sărutat. Totul s-a întâmplat din cauza acelui sărut. Dacă nu m-ar fi sărutat, n-aş fi făcut-o. Acum sunt gravidă şi nu ştiu care dintre ei e tatăl. Va trebui să aştept să văd cu cine seamănă copilul.

– Bine, Lydia, mult noroc.

– Mulţumesc.

Am închis. A trecut un minut şi apoi telefonul a sunat din nou. Era tot Lydia.

– Ah, a zis ea, mă întrebam ce mai faci tu.

– Cam la fel. Cai şi băutură.

– Deci totul e bine?

– Nu chiar.

– Despre ce-i vorba?

– Păi, am trimis-o pe femeia asta să cumpere nişte şampanie...

– Femeie?

– Păi, fată mai degrabă...

– O fată?

– I-am dat 20 de dolari să aducă şampanie şi nu s-a mai întors. Cred că m-a tras în piept.

– Chinaski, nu vreau să aud despre femeile tale. Înţelegi?

– Bine.

Lydia a închis. S-a auzit o bătaie în uşă. Era Tammie. Se întorsese cu şampania şi restul.

46.

Era cam pe la amiază, în ziua următoare, când a sunat telefonul. Era din nou Lydia.

– Ei bine, s-a întors cu şampania?

– Cine?

– Curva ta.

– Da, s-a întors...

– Şi ce s-a mai întâmplat?

– Am băut şampania. Era de bună calitate.

– Şi dup-aia?

– Ei, rahat, ştii tu...

Am auzit un ţipăt lung, demenţial, ca al unui polifag împuşcat în zăpada arctică şi lăsat acolo să sângereze şi să moară singur.

A închis telefonul.

Am dormit mai toată după-amiaza. În seara aia, m-am dus la cursele de trap.

Am pierdut 32 de dolari, m-am urcat în maşină şi m-am întors. Am parcat, am urcat scările verandei şi am băgat cheia în uşă. Toate luminile erau aprinse. M-am uitat împrejur, Sertarele erau smulse şi răsturnate pe podea, aşternuturile erau pe jos. Toate cărţile lipseau de pe raft, inclusiv volumele semnate de mine, vreo douăzeci. Dispăruseră maşina de scris, prăjitorul de pâine, radioul, picturile mele.

Lydia, m-am gândit eu.

Nu-mi lăsase decât televizorul, pentru că ştia că nu mă uitam niciodată la el.

Am ieşit afară şi am dat peste maşina Lydiei, dar ea nu era acolo.

– Lydia, am zis. Hei, iubito?

Am bântuit pe stradă şi apoi i-am văzut labele picioarelor ieşind din spatele unui copăcel de lângă zidul unei case. M-am dus către copac şi am zis:

– Ascultă, ce naiba se întâmpla cu tine? Lydia nu făcea decât să stea acolo. Avea două pungi cu cărţile mele şi o mapă cu picturile.

– Ştii ce? Trebuie să-mi dai înapoi cărţile şi picturile. Sunt ale mele.

Lydia a ieşit la iveală din spatele copacului - urlând. A scos picturile şi a început să le sfâşie. A aruncat bucăţile în aer şi apoi le-a călcat în picioare. Purta cizmele ei de cowgirl.

Apoi a scos cărţile din pungă şi a început să le arunce peste tot împrejur.

– Uite-ţi picturile! Na-ţi cărţile! ŞI SĂ NU-MI MAI VORBEŞTI DESPRE FEMEILE TALE! NU-MI MAI VORBI DESPRE FEMEILE TALE!

Apoi Lydia a fugit până în faţa casei mele cu o carte în mină, cea mai recentă a mea, Henry Chinaski, Opere alese. A urlat.

– Vasăzică, îţi vrei cărţile înapoi? Le vrei înapoi? Uite, na-ţi blestematele de cărţi. ŞI SĂ NU-MI VORBEŞTI MIE DE FEMEILE TALE!

A început să spargă geamul de la uşa din faţă, Cu Operele alese ale lui Henry Chinaski a spart geam după geam, urlând.

– Îţi vrei cărţile înapoi? Uite-ţi-le! ŞI SĂ NU-MI VORBEŞTI MIE DESPRE FEMEILE TALE! NU VREAU SĂSUD DESPRE FEMEILE TALE!

Am stat acolo, în vreme ce ea ţipa şi spărgea geamuri.

Unde era poliţia? mă gândeam. Unde?

Apoi Lydia a alergat pe alee, a cotit-o brusc la stânga în dreptul tomberonului şi a luat-o spre parcarea blocului de vizavi. În spatele unui mic tufiş, se aflau maşina mea de scris, aparatul de radio şi prăjitorul de pâine.

Lydia a luat maşina de scris şi a fugit cu ea în mijlocul străzii. Era o maşină standard, de modă veche, grea. A ridicat-o deasupra capului cu ambele mâini şi a trântit-o de caldarâm,

Carul şi alte câteva piese au zburat care încotro.

A înşfăcat-o din nou, a ridicat-o deasupra capului şi a ţipat;

– SĂ NU-MI VORBEŞTI DE FEMEILE TALE!

Şi a aruncat-o iar în stradă.

Apoi a sărit în maşină şi a demarat. Cincisprezece secunde mai târziu a apărut şi maşina poliţiei.

– E un Volks portocaliu. I se spune Obiectul.

Arată ca un tanc. Nu mi-amintesc numărul, dar literele sunt HZY, de la HAZY{3}. Aţi reţinut?

– Adresa?

Le-am dat adresa ei... Bineînţeles că s-au întors cu ea. Am auzit-o pe scaunul din spate tânguindu-se, când ei au oprit în faţă.

– Dă-te înapoi! a zis un poliţist, sărind din maşină. A venit şi a intrat în casă, călcând pe nişte sticlă spartă. Din nu ştiu ce motiv, şi-a proptit lumina lanternei în tavan şi în igrasia de-acolo.

– Vreţi să depuneţi plângere? m-a întrebat poliţistul.

– Nu, are copii. N-aş vrea să-i piardă. Fostul ei soţ încearcă să îi ia. Dar, vă rog, spuneţi-i că oamenii n-ar trebui