Jder s-a închinat spre uncheşul său:

— Am să mă duc, precum mi se porunceşte.

— Ai cugetat bine, Ionuţ?

— Am cugetat destul. Cînd trebuie să plec?

— Poţi pleca într-o săptămînă, ori în zece zile, ca să ai vreme de pregătire. Nu cai, arme şi merinde; de aceste n-ai nevoie. Trebuie să te pregăteşti aşa, ca să nu te bănuiască nimeni că te duci. Nici tatăl tău, nici fratele tău să nu te ştie. Cunoscuţii să nu te mai cunoască şi nimeni să nu-ţi spuie pe nume. În toate serile să vii la mine, ca să-ţi desluşesc cîte nu ţi-am desluşit. Pe urmă să te duci; nici eu să nu ştiu cînd pleci. Am să mă bucur cînd te vei întoarce.

Jder se sculase din jilţ. Uncheşul său îl îmbrăţişa, apropiidu-şi barba rară de tîmpla lui.

— Acuma te duci? Du-te. Mîni, te chem eu, la ascultare.

— Nu mă duc încă, uncheşule; mai am ceva.

— Atuncea spune; sînt gata să-ţi îndeplinesc orice dorinţă.

— Nu te lega uşor, uncheşule, răspunse Ionuţ, rîzînd. Căci am să cer să-l văd şi poate să mi-l dai pe Grigorie Gogolea Răţoi, care se află în închisoare aici.

Arhimandritul făcu un pas îndărăt, cu ochii crescuţi.

— Ai aflat tu asta? Ştii că am în prinsoare pe Gogolea?

— Ştiu. Acuma un ceas s-a înfăţişat la mine alt blăstămat şi mi-a dat lămurire.

— Ucrainianul cel chior?

— Întocmai. Iată doi iscusiţi care ştiu ca şi noi ce suferinţă are slava luminăţiei sale. Gogolea a şi spus lui moş Ilia că asta ar fi comoara lor. Însă bătrînul înţelege mai bine că asemenea comori sînt cu primejdie. Poate ar fi potrivit să fie coborît şi moş Ilia în beciul de sub paraclis, ca să ţie tovărăşie lui Gogolea pînă le va veni vremea să li se închidă la amîndoi clonţurile.

— Ce spui tu e destul de înţelept, Ionuţ, îngînă blînd arhimandritul.

— Da, uncheşule.

— Dar eu am socotit că asta-i dovada mea, pe care o ţin eu pentru luminăţia sa, la o trebuinţă. Încolo, ce folos ar trage Domnia din pieirea unor mişei? Bătrînul mai intîrzie aici din dragostea ce are pentru căpitanul său Răţoi. Dacă-l slobod pe Răţoi şi-mi ridic de deasupra lui mîna, amîndoi trec iar în pustie de unde au venit şi li se prăpădesc urmele. Acolo unde s-or duce, vorbele lor n-ar mai avea putere nici noimă.

Jder clăti din cap cu îndoială:

— Asa pare să fie, uncheşule. Dovada ce am întocmit eu, e mai bună. Zălogul ce ai e de puţin preţ. Poţi să-l leşi să se ducă, ori mi-l dai mie să-l întrebuinţez eu.

— Îţi trebuie pentru ceva? N-aş crede că ţi-ar face trebuinţă unde te duci. Oamenii de teapa asta pot fi viteji, dar fără statornicie; adulmecă numai folosul, cum fiara adulmecă prada.

Jder stătu o clipă pe gînduri.

— Cuvioşia ta te gîndeşti la toate, uncheşule, răspunse el c-un glas şiret învăluit. Gogolea mi-a trimes răspuns prin Ilia Cazacul şi mă jură pe toţi Dumnezeii să mă înduplec a-l vedea. Cunoaşte că la mine n-are mult har; de aceea mă încîntă că ar şti să-mi spuie cîte-n lună şi-n stele, pentru folosul meu. Eu cuget aşa, că să mă învoieşti să-l văd, uncheşule. După asta îţi spun eu ce preţ mai poate avea asemenea marfă. Ori să nu mai steie aici în preajma luminăţiei sale şi să se ducă să-şi caute urmele vechi la Pragurile Niprului, ori, dacă mai poate fi de folos, să-l slobozi şi să-l trimeţi cu soţul său într-o slujbă folositoare Domniei. Dacă s-or întoarce, să le fie mare dobîndă şi deplină mila domnească. Dacă nu s-or întoarce, să se cetească iertările pentru sufletele lor. Socot că nouăzeci şi nouă de zile s-ar cuveni să se cetească asemenea iertări

— Da-da... suspină arhimandritul; astfel se pot împuţina cunoscătorii de taine.

Jder îl privi pe uncheşul său cu îndoială; dar acesta îi zîmbi cu dragoste adevărată.

— Cred că nu mă înşel, începu iar într-un răstimp părintele Amfilohie; gîndul tău ar fi să-i îndemn pe aceşti bărbaţi vrednici cătră raia.

— Da, uncheşule, se îndulci Jder. Amîndoi l-au mai slujit pe dumnealui Mihu, neprietinul luminăţiei sale. Se chiamă că acuma scapă din prinsoare şi nimeresc la Brăila, îşi găsesc un stăpîn vechi şi se grăbesc să-l slujească iarăşi. Îi spun adevărat ori minciunos toate cîte sînt aici, la Vaslui. După aceea, cumpănind foloasele, or încerca să facă aşa cum socot eu că-i mai bine. Cam de asemenea neguţătorie aş pofti să vorbesc eu cu căpitanul Grigorie Gogolea.

— Bine; să vie părintele Emilian, să-i dau poruncă. Te vei duce mîne dimineaţă, pe lumină. Pentru robii noştri din hrube, n-avem în vremea nopţii nici făclii, nici opaiţ de seu. Îi mai poruncesc lui părintele Emilian să-ţi mute culcuşul aicea, în apropierea mea, ca să te am la îndămînă cît mai stai în tabără. Se află de cealaltă parte a paraclisului o chilie întocmai ca asta în care ne aflăm acuma. Găzduiesc în ea oaspeţi de samă. Potrivită este şi pentru un nepot prea iubit al meu.

Sfinţitul Amfilohie bătu din palme şi părintele eclesiarh Emilian se înfăţişă numaidecît. Cuvioşia sa află cu multă bucurie că n-are să mai doarmă într-un pod cu fîn. Şi pofti pe Jder să-l ducă la chilia de oaspeţi mari.

— Aicea intră numai obraze alese, şopti el lui Ionuţ Păr-Negru, călăuzindu-l cu făclioara în încăperea poruncită. Cînd binevoieşte să vie măria sa Alexandru-Vodă de la Bacău la părintele său, apoi aicea hodineşte.

— Aicea? Se miră Jder; chiar în chilia asta? şi în acest pat?

— Aici, precum spun, jupîn Ionuţ.

— Asta-i o întîmplare mai ciudată decît toate, murmură Jder gînditor.

Îşi trimese apoi prin părintele Emilian răspunsurile şi poruncile cătră Gheorghe Botezatu. Şi hotărî eclesiarhului ceas pentru vederea căpitanului Gogolea.

CAPITOLUL VII

ÎNTÎLNIREA CU AL DOILEA OM DE ISPRAVĂ ŞI CUNOSCUT VECHI AL LUI JDER

Cu toată truda pe care o simţea în mădulările sale după o zi de umblet şi frămîntări, Ionuţ Jder mai stătu treaz încă un răstimp îndelung. Trăgea de pe el straiele şi le